Măria sa Preşedintele

Polonezii reuşesc să mă convingă o dată în plus că există oameni pe lumea asta care abia aşteaptă noi ocazii de a mai venera pe câte cineva. Nu c-aş considera bizar sau neînregulă faptul că la Varşovia s-au strâns 3 kilometri liniari de leşi doritori să-şi ia la revedere de la preşedinte; să zicem că oamenii aveau o relaţie personală cu Lech Kaczynski (tot am o oarecare reţinere la gândul că există astfel de relaţii personale fără reciprocitate, dar în fine, nu despre asta vreau să cârcotesc aici). Ce m-a făcut să holbez ochii a fost ideea ca Lech Kacyznski să fie înmormântat în castelul Wawel, loc tradiţional de îngropăciune al regilor Poloniei. Am stat şi m-am gândit dacă ar mai fi vrut să-l pună în rând cu Iagellonii, Kazimierzii şi Sobieski şi românii în condiţiile în care omul ar fi făcut un banal infarct, o indigestie severă, malarie sau ce vreţi voi. Cre’ că nu. Cre’ că tre’ să mori spectaculos ca să te venereze lumea, asta dacă nu eşti un Tătuc suficient de mare. Nu mai ştiu de ce-a murit Stalin, dar a murit în patul lui, şi tot au plâns milioane de oameni, din care o bună parte s-au repezit la Moscova să-i pupe mâna. De Lenin nu mai zic. Mao aşijderea. Încă pentru ăştia doi, ruşii şi chinezii au construit Waweluri individuale, confort 1. Dar dacă eşti un tătuc mai mic, precum Kaczynski, probabil că un cancer la colon nu e suficient. Dacă vrei să fii venerat şi eventual băgat cu forţa într-o bucată de istorie unde n-ai ce căuta, e necesar să mori ca un erou naţional (acum că am ajuns la partea asta, poate îmi explică cineva de ce un accident, fie el şi de avion, te transformă în erou naţional. Poate se consideră că ai murit pentru patrie dat fiind că accidentul s-a petrecut în misiune oficială, ba încă una atât de încărcată emoţional precum comemorarea morţilor de la Katyn? Dacă murea prăbuşit în Mediterana, în drum spre Ibiza, se mai punea erou naţional? Întreb şi eu, nu dau cu parul).

Fireşte, dacă nu eşti tătuc, nici chiar unul mic, dacă eşti vreun ministru sau guvernator de bancă naţională sau altceva, te poţi aştepta să fii băgat, în loc de Wawel, într-un soi de groapă comună a memoriei colective şi să primeşti doar nişte minute de reculegere la grămadă cu celelalte victime ale accidentului. Tătucii sunt importanţi. Tu nu prea eşti; vei împărţi cu alţii 15 minute de glorie televizată, iar dacă ai avut o funcţie cât de cât înaltă, ţi se va pomeni măcar numele; dacă nu, nu. Bă, la dracu’, măcar cei care mor împreună să fie priviţi la fel.

PS. Respect pentru cele câteva mii de cracovieni care au protestat în stradă împotriva propunerii ca un preşedinte să fie îngropat la Wawel. Ştiam io că în Cracovia întotdeauna există şanse ca măcar o parte din oameni să gândească cu capul lor.

Păcatele mele

O postare recentă de-a lui Alin Fumurescu mi-a adus aminte de, hai nu un argument, ci o zicere de-a unor credincioşi, peste care am tot dat într-o formă sau alta (ce-i drept, se cuvine să menţionez, nu şi în postarea menţionată mai sus) şi conform căreia ateii sunt atei din pricină că, firi neastâmpărate precum caprele de care pomeneşte Scriptura şi stăpânite de impulsuri mai mult sau mai puţin animalice, dar în orice caz păcătoase, refuză ideea de Dumnezeu tocmai ca să poată benchetui, preacurvi, minţi, da în cap pe stradă, ca să se poată droga, masturba şi deda sodomiei, ca să se poată crede mici dumnezeiaşi ai micului lor univers şi să-şi poată râde cu răutate de cei cu frică de Dumnezeu fără ca imaginea unui Tată ceresc lejer iritat şi pregătindu-se să le ardă o scatoalcă părintească după ceafă (sub forma torturii eterne într-un loc destul de neplăcut cunoscut drept Iad) să le strice cheful. Aşa stând lucrurile, ateii refuză ideea de Dumnezeu tocmai pentru că n-au nici un chef să accepte ideea de păcat.

Ca să nu fiu înţeles greşit, nu scriu postarea asta ca să arunc cu vreun bolovan-doi în direcţia generală a lui Alin Fumurescu. Spre cinstea lui, omul nu arată cu deştul către atei aşa cum ar face alţi conservatori pe care n-am să mă apuc să-i numesc, faceţi voi o listă că precis aveţi de unde. Omul arată cu deştul către un „noi” generic şi se pune pre sine în fruntea listei de păcătoşi, fapt ce arată smerenie şi împotriva căruia n-am absolut nimic. Aş avea ceva cu faptul că pune beţia şi curvia pe scurta listă de păcate pe care o include în postare; după mine, curvia e absolut în regulă şi o recomand cu căldură tuturor, în ciuda faptului că mi-am interzis această activitate însurându-mă; de-acum, chiar când mă bucur pe deplin de cele trupeşti, nu se mai poate chema că preacurvesc. Cât despre beţie, e de asemenea foarte în regulă atâta vreme cât iei două aspirine înainte să te apuci de treabă şi te mai hidratezi ocazional cu câte un pahar de apă ca să eviţi pe cât posibil mahmureala. E rău şi urât şi, dacă vreţi neapărat, e păcat să violezi altă fiinţă în orice mod şi sub orice formă, şi e la fel de rău şi de urât să tragi nevestei şi copiilor o mamă de bătaie ruptă din rai şi soră cu moartea după ce-ai petrecut o seară plăcută la crâşmă.

Aş prefera, însă, să nu ţineţi neapărat să numim păcate lucrurile rele, urâte şi din nefericire mult prea des întâlnite pe care le-am pomenit mai sus, şi nici pe altele asemenea lor. De ce? Păi ca să evităm o mare confuzie, la baza căreia stă – cine altcineva? – religia, cu sfânta noastră maică Biserica în frunte. Când spui păcat, te referi şi la răul făcut unei alte fiinţe vii (sau chiar unor obiecte neînsufleţite – şi-mi vin în minte statuile lui Buddha pe care s-au pus talibanii cu trotilul şi fitilul) – rău real, rău cu substanţă, rău care doare, şi la răul închipuit, fătat de imaginaţia unor indivizi care, suficient de inteligenţi pentru a recunoaşte că interdicţiile sunt necesare pentru a crea o comunitate solidă, au fost suficient de idioţi pentru a crede că o comunitate e cu atât mai solidă cu cât are o listă mai lungă de interdicţii.

Cum papucii Maicii Domnului să bagi violul în aceeaşi oală cu simplul act de a spăla rufe duminica? Cum să bagi, ca să ajungem la lista principală de păcate a creştinismului şi iudaismului, crima în aceeaşi oală cu luarea numelui Domnului în deşert cu un „futu-i Dumnezeii mă-sii” sincer şi răcoritor ca o halbă de bere proaspătă? (În fine, mă mir şi eu foarte retoric şi foarte degeaba, că doar lista aia bagă nevasta în aceeaşi oală cu vitele…) Nu spăla, nu coase, nu călca, nu bate cuie, nu sparge lemne, că e sărbătoare (cu varianta „e sărbătoare mare”, sintagmă rostită invariabil cu ochii mari şi privirea îngrozită). Nu înjunghia pâinea, că e trupul Domnului (da’ să tai felii trupul Domnului şi să-l arunc în prăjitor e ok?). Nu face laba, că te trăzneşte Dumnezeu şi Maica Domnului. Nu ţi-o trage decât cu voia popii. Nu pune gura pe carne în post, dar nimic nu te împiedică să găteşti o mâncărică de legume de să-ţi lingi degetele – şi pot spune, chiar în calitate de carnivor înrăit, că se poate – şi tot se va chema că te înfrânezi, în amintirea celor 40 de zile în care Domnului i-au ghiorţăit maţele prin deşert. Oare Preafericitul o ţine post cu pâine şi margarină? Cumva mă îndoiesc. Nu fierbe iedul în laptele mamei sale (?!). Nu mânca din fructele alea apetisante pe care eu ţi le-am pus sub nas, că ai să mori (mă roade să insist oleacă mai mult pe păcatul originar, dar mi-e că dacă încep, nu mai termin, şi mâine tre’ să mă scol devreme). Iar lista poate continua ad nauseam (la propriu).

Explică-i unuia convins că ateii halesc prunci creştini la micul dejun că, în calitate de necredincios, n-ai nici un chef să respecţi interdicţii născocite aiurea în tramvai precum cele de mai sus. Va trage concluzia că scopul tău real e acela de a-ţi legitima şniţelul (de vită, nu de soia) halit în Postul Mare pe motiv că n-ai disciplină interioară şi nu te poţi abţine de la nimic, episoadele erotice fără dezlegare de la taica părintele şi pe cele autoerotice, eventualul joint fumat astă-vară în Vamă şi, dacă ai de-a face cu un habotnic grav, crimele, violurile şi tâlhăriile de care precis te faci vinovat în calitate de barbar fără frică de Dumnezeu. După care te va întreba senin ce ţi-au făcut ţie creştinii, religia în general, sfinţii părinţi şi Dumnezeu de-i urăşti aşa.

Ce mă fac cu fi-mea?

Acum ceva vreme, Sofia a răcit. Lucru nasol, dar, în definitiv, aflat în limitele normalului. Am fost la doctor, ne-a dat medicamente orale. Sofia le-a luat. N-a mai făcut febră, dar nici nu i-a trecut răceala. Lucru foarte nasol şi îngrijorător, dar, de asemenea, nu anormal. Deh, mai sunt şi răceli din astea afurisite. Aşa stând lucrurile, am mai fost o data la doctor. Ne-a dat injecţii. Acum, în loc să se strâmbe la medicamente, Sofia ţipă ca din gură de şarpe timp de juma’ de minut la fiecare şase ore. Lucru extrem de neplăcut mai ales pentru ea, dar şi pentru mine şi Ioana. Totuşi, nimic anormal aici, ba dimpotrivă. E chiar indicat să urli când te doare. Problema apare atunci când Sofia îi zâmbeşte frumos lu’ tanti asistenta şi-i gângureşte cum ştie ea mai gingaş în timp ce tanti pregăteşte seringa şi tamponul de vată şi toate alea. Asta nu mai e normal. Când o tanti vine la intervale regulate şi-ţi bagă ace în fund, e normal să urli imediat ce o vezi, să dai din picioruţe la ea, s-o scuipi şi, dacă ai ocazia, chiar să vomiţi pe ea. Ce nu-i normal e să fii prietenoasă cu persoana respectivă. Povestea asta mă face să mă întreb dacă nu cumva fi-mea de 8 luni jumate nu are o încredere excesivă în natura umană, fiind, prin urmare, susceptibilă de a lua multe şi repetate ţepe în viitor. Aşa nu se poate. Tre’ să fim atenţi şi s-o învăţăm să fie afurisită.

Erată

Acum nu multă vreme am scris o postare pe marginea unui articol al lui Andrei Pleşu, motiv pentru care m-am ciondănit oleacă cu diverşi prin diverse locuri. Diverşii ăia aveau dreptate dintr-un punct (esenţial) de vedere: am citit aiurea ce-a scris domnul Pleşu. În loc de „ierarhii nu obosesc să ne explice”, am citit „ierarhii nu SE obosesc să ne explice”, şi mulţumită minţii limpezi a nevesti-mii, am realizat azi acest lucru. Aşa stând lucrurile, am să retrag toate referirile la domnul Pleşu, cu excepţia celei care îl menţionează ca autor al textului. Restul chestiilor rămân în vigoare, dat fiind că articolul cu pricina descrie cum nu se poate mai bine părerea despre ortodoxie a unei bune părţi din ortodocşi.

2000 de ani de utilitate publica

Am şi io o întrebare: care e utilitatea publică, socială, morală şi cum oţi mai vrea a unei religii care, având 2000 de ani la dispoziţie, n-a reuşit să-şi facă turma mai bună nici decât era înainte, nici decât turmele altor religii? Prin turmă mai bună înţeleg nişte oiţe care se iubesc mai mult unele pe altele, aşa cum le învaţă Scriptura. Pe bune, când aud oameni lamentându-se că lighioanele atee, în frunte cu UE, vor să scoată religia din viaţa publică şi vai şi aoleu, o să ajungem nişte sălbatici şi nişte barbari mai mult sau mai puţin şcoliţi, rămân cu gura căscată şi stau şi mă gândesc. Fraţilor, pe ce lume trăiţi?

Nu, pe bune, dacă aţi avea un profesor şi i-aţi da pe mână o clasă de elevi nici mai buni, nici mai răi decât alţii, l-aţi lăsa să-şi organizeze treaba după cum crede de cuviinţă, i-aţi da pe mână şi bice, şi morcovi, l-aţi lăsa să se folosească şi de forţă, şi de vorba bună, să organizeze vieţile elevilor în detaliu, să-i convingă că în orice moment al vieţii lor sunt supravegheaţi de Marele Comandant de Detaşament care îi va pedepsi sau răsplăti fără greş, şi la sfârşitul anului sau al ciclului de patru ani sau a 1630 de ani în care creştinismul s-a aflat în centrul puterii sau foarte aproape de acesta într-o bună parte a lumii (a propos, în vreo două săptămâni, adica pe 27 februarie, sărbătorim ideea genială a lui Teodosie de a face din creştinism religie de stat), dacă la sfârşitul acestei perioade, zic, am avea fix ce avem şi în alte clase, adică un premiant, jumate mediocri şi restul loaze – respectiv ceea ce am avea oricum şi indiferent de profesor, ni s-ar mai părea proful ăla aşa de genial şi de indispensabil? Întreb şi eu, nu dau cu parul.

Naivitate

Una din chestiile care îmi sar în ochi cu regularitate la credincioşi (după cum se va vedea, e vorba de lucruri care nu ţin întotdeauna de religie, dar se potrivesc precum o mănuşă credincioşilor) e naivitatea cu care formulează construcţii pseudologice fără mare legătură cu realitatea şi care ar fi înduioşătoare dacă nu m-ar scoate de fiecare dată din pepeni. Construcţiile la care mă refer vin pe modelul „Dacă A, atunci B”, unde A şi B sunt lucruri pe care vorbitorul le înghesuie după chef şi IQ în aceeaşi categorie, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că ele vin împreună, că A îl cauzează pe B, că A nu se poate fără B, că nu iese B fără A şi, în foarte multe cazuri, că sub aparenta inocenţă a lui A se ascunde cumplitul B, aflat la doar un pas distanţă de acesta. Dar să dau oarece exemple:

• Religia. Religia e bună pentru că ne învaţă de bine. Ne învaţă să nu furăm şi să nu ucidem. Ergo, dacă avem religie (A), vom avea cu toţii un comportament cât se poate de moral, ne vom iubi ca fraţii, vom întoarce obrazul, vom da cămaşa de pe noi şi în general vom fi nişte bomboane (toate acestea reprezentând elementul B al poveştii). Reality check: puşcăriile gem de credincioşi, încât mai degrabă ai putea spune că nu există atei în puşcărie, nu în tranşee. Credincioşii dau cu pietre în păcătoşi (sau, după caz, le dau foc), motivând că ei în realitate urăsc păcatul, dar iubesc păcătosul, bătaia sau arderea pe rug având rolul de a purifica sufletul celui vizat şi reprezentând, prin urmare, un act de iubire. Problema e că tot păcătoşii, oricât ar fi ei de iubiţi de oiţele cele bineplăcute Domnului, se aleg cu cucuie.

• Pornografia: că tot se ceartă lumea pe bloguri din pricina ei. Avem nişte ţâţe şi buci, ocazional chiar şi pule zdravene şi mari, prezentate pe diverse canale, de la televiziune la paginile web pe care unul dintre autorii VoxPublica le accesează din greşeală cu o frecvenţă, pare-se, suficient de mare încât să-i pună probleme. Ăsta e A-ul – laba aparent inocentă, care ne ademeneşte prezentându-se drept satisfacere a naturii umane dornice de prostii. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi de lejeritatea cu care auto-proclamatele minţi deschise privesc acest act, ci să privim la elementul B. Pornografia are urmări precum dependenţa (la fel, sunt convins, ca batoanele Snickers şi, de ce nu, mersul la duhovnic), misoginismul (mind it, chestia asta vine de la un om credincios), pedofilia (?!) şi disfuncţiile erectile. La care se adaugă, fără îndoială, orbirea. No comment. Ah, să nu uit: „Câţi dintre voi ar fi fericiţi să ştie că partenerul/partenera îşi imaginează o actriţă/un actor porno în timp ce faceţi dragoste? Sau cum se poate aştepta cineva ca o căsnicie să dureze când formele soţiei se rotunjesc şi nu mai seamănă cu actriţele porno care îl stimulează pe soţ?”. Ei? Aud? Pornografia nu are cum să nu ducă la divorţ.

• Homosexualitatea. Se ştie bine că homosexualitatea şi pedofilia merg mână în mână, şi că dezincriminarea uneia ar obliga statele să o scoată de sub incidenţa legii pe cealaltă. De asemenea, avem bănuieli că homosexualitatea ar duce şi la zoofilie şi necrofilie. Dat fiind că nimeni dintre susţinătorii drepturilor homosexualilor nu s-ar gândi să legalizeze necrofilia, e clar că locul homosexualilor e la puşcărie. În plus, dacă toţi am fi homosexuali, specia umana ar dispărea. Prin urmare, homosexualitatea trebuie stârpită, ca să nu ne stârpească ea pe noi mai întâi. Este că are sens? Şi fireşte că un copil crescut de un cuplu homosexual va ajunge la rândul lui homosexual. Aşa cum, se ştie bine, copiii crescuţi de cupluri hetero ajung fără excepţie hetero la maturitate.

• Iarba. Iarba e un drog, heroina e un drog – e la mintea cocoşului că la scurtă vreme după ce ţi-ai rulat primul joint, îţi vei băga cu voioşie în venă şi, pe cale de consecinţă, vei vinde din casă, vei da în cap pe stradă şi vei lua SIDA din pricină că vei fi împărţit acul şi seringa cu vreun aurolac. Clar, iarba provoacă SIDA. Interzicem? Cum să nu interzicem.

Ar mai fi grămezi de exemple, de la rockerii satanişti la ateii comunişti, trecând prin diverse teorii ale conspiraţiei şi ajungând la bătaia ruptă din rai şi armata sau puşcăria care te fac bărbat. Dar pentru moment am să mă declar răcorit şi-am să mă opresc aici.

Noi, ortodocşii

Citii articolul lui Andrei Pleşu din ultima Dilemă. Articol cu un mesaj, altfel, de bun simţ, în sensul în care îndeamnă BOR să treacă la interiorizare şi reculegere în loc să se bată pe burtă, rumenă în obraji şi vag abţiguită, cu politicienii. Până aici, toate bune, asta până ajungem la o auto-definire a ortodoxiei care, după mine, fie musteşte de wishful thinking, fie pute a ipocrizie de la o poştă, şi care e îmbrăţişată cu foc, după ştiinţa mea, de toţi intelectualii ortodocşi:

„(…) spre deosebire de catolici, noi, ortodocşii, ne ţinem departe de acţiunea socială şi politică: noi nu facem prozelitism, nu facem din Biserică un stat lumesc, de tipul Vaticanului, nu cochetăm cu spiritul veacului, nu ne istovim în agitaţie filantropică. Noi trăim pe verticala mîntuirii, nu pe orizontala administraţiei.”

Când s-a ţinut vreo biserică ortodoxă departe de acţiunea politică? De aia socială, hai, poate, dat fiind că implică mai multă cheltuială decât câştig şi înseamnă, una peste alta, „istovire în agitaţie filantropică”. (Pentru oricine gândeşte în felul ăsta, am un mesăjuc: omul nu trăieşte numai cu cuvântul lui Dumnezeu. Îi mai trebuie şi pâine, graţie Creatorului care l-a dăruit cu stomac. Iar dacă pentru voi a hrăni un flămând cu ceva palpabil, masticabil şi în cele din urmă transformabil în energie şi ceva dejecţii înseamnă „istovire” şi „agitaţie”, nu pot decât să vă urez ca data viitoare când vă va fi foame şi veţi cere de mâncare să vi se ofere pilde biblice şi cel mult o fărâmitură-două de anafură). Dar să revenim. Când, zic, s-au ţinut bisericile departe de politică? Indiferent de regim, au dat târcoale puterii cerşind un os sau s-au înfipt de-a dreptul în ea, după cum le permiteau vremurile. Departe de puterea seculară n-au stat niciodată, şi nici departe de averile lumeşti.

Fireşte că autorul (nu c-aş spera la atenţia domnului Pleşu) sau orice alt intelectual ortodox mi-ar da în momentul de faţă în cap cu diferenţa dintre Biserica-instituţie condusă actualmente de Marele Alb şi Biserica adevărată, vie, Biserica pe bune, Biserica aia de contează în realitate, al cărei cap e nici mai mult nici mai puţin decât Hristos în persoană şi ale cărei mădulare suntem toţi cei botezaţi (e adevărat că mai există şi mădulare care scot brişca şi se retează pre sine de la trupul Maicii noastre Biserica, precum este cazul autorului rândurilor de faţă). Dar, că tot vorbirăm de ipocrizie, pseudoargumentul ăsta le bate pe toate. Întâi, pentru că la orice abuz al Bisericii lumeşti sau al reprezentanţilor ei, se găsesc grămezi de credincioşi bine-intenţionaţi care să pună batista pe ţambal, declarând că Biserica nu e nici formată din popi şi vlădici, nici reprezentată de aceştia, şi că păcatele unora n-au de ce să se răsfrângă asupra imaculatei organizaţii despre care vorbim. Mai apoi, pentru că declară că Biserica vie, adevărată etc. etc. etc. „este”. Este din părţi. Părerea mea e că Biserica aia „este” tot aşa cum „sunt” Dumnezeu, îngerii, Satana, sfintele taine, ceaslovul sfântului Petru şi alte chestii de soiul ăsta, pe care credincioşii se grăbesc să le postuleze când vrei şi când nu vrei. Măcar cu Dumnezeu m-am lămurit – n-ai cum să-l faci să se manifeste în mod verificabil şi pace. Prin urmare, nici n-am să mă apuc să pierd timpul demonstrând că Dumnezeu nu „este”. Dar existenţa acelei Biserici, fiind ea formată din oameni din carne şi oase, ar trebui să fie demonstrabilă aşa cum e demonstrabilă existenţa Alcoolicilor anonimi. Ar trebui, de pildă, să ai un corp identificabil de oameni legaţi de aceleaşi scopuri şi metode de a le obţine. Care adoptă comportamente similare, conforme cu un set prescris de reguli sau măcar recomandări. Astea din urmă nu lipsesc, dar pot chestiona eficienţa lor în crearea unei comunităţi reale, nu imaginate de unul sau de altul. Când am să văd ortodocşii plini de bunăvoinţă şi dezinteresată dragoste frăţească măcar unii faţă de ceilalţi dacă nu şi faţă de catolici, pocăiţi, musulmani, atei, homosexuali, unguri ş.a.m.d (aşa cum singuri declară că ar trebui să fie – asta ca să nu vină careva să mă acuze că le-aş impune eu standarde aiurea în tramvai), când am să văd Biserica aia vie că funcţionează şi altfel decât pe bază de înghesuială la moaşte, atunci am să pot lua argumentul ăsta în serios fără să mi se lichefieze creierul.

Şi încă o chestie – Andrei Pleşu pretinde că ortodoxia „nu cochetează cu spiritul veacului”. N-o fi cochetând cu spiritul veacului 21, deşi clopotele trase prin satelit de pe la o biserică sau alta, ca să nu mai zic de omniprezentele boxe care bubuie Cuvântul Domnului în urechi credincioase şi necredincioase deopotrivă, mă cam fac să mă îndoiesc. Lăsând asta la o parte, însă, a fi înţepenit în secolul 16 (sau oricare alt secol anterior) înseamnă oare a cocheta cu eternitatea?

Credinciosul moderat

Credinciosul moderat dă colţul şi, după multă osteneală, ajunge la porţile Raiului, gâfâind cu limba scoasă şi pregătind discret bănuţul pus sub limbă sau strecurat în mâna lovită de rigor mortis de către vreo rudă care-a ţinut ca cele de cuviinţă să fie împlinite după o datină destul de suspectă, dat fiind că e de origine păgână. Pentru ce-l pregătea? Păi toată lumea ştie că sunt slabe şanse ca un purtător de barbă, straie lungi şi expresie preacuvioasă pe chip să se uite măcar cu curu’ la tine dacă nu-ţi vădeşti credinţa şi smerenia cu o bancnotă, un teanc de bancnote, o sută-două de mii de hectare de pădure sau ceva de genul ăsta. E drept că Sfântul Petrea n-are pretenţii aşa de mari, probabil din pricină că, trecându-i prin mână, mai devreme sau mai târziu, toată suflarea omenească, îşi permite să mai lase din preţ. Credinciosul moderat pipăie, deci, cu oarecare nervozitate moneda de 50 de bani din palma şi aşteaptă cuminte ca portarul celest să-i observe prezenţa.

După o bucată bună de timp, apostolul apare, precedat de un iz straşnic de peşte şi târşâindu-şi picioarele desculţe. Credinciosul moderat îi aşează cu umilinţă bănuţul în mâna întinsă, fără a cuteza să-i întâlnească privirea părintească şi blajină.

„Ia să vedem, credinciosule moderat, cum ţi-ai petrecut tu viaţa împrumutată ţie de Domnul? De credincios ştiu c-ai fost credincios, deşi n-ar fi stricat să treci mai des pe la biserică şi mai cu seamă pe la cutia milei, cât despre rugăciuni, să ştii că alea mormăite în pat înainte de culcare, spre deosebire de rugăciunile cu mătănii înălţate măcar de trei ori pe zi către Domnul, n-aduc prea multe puncte la dosar. Dar să zicem că pe partea asta iei notă de trecere. Spune-mi, rogu-te, ce fapte vrednice de răsplată făcut-ai şi cum te-ai nevoit să împlineşti voia Domnului pe Pământ?”

„Am apărat dreapta credinţă în faţa păgânilor cei fără de Dumnezeu, Sfinţia ta. În lungi discuţii la bere şi în articolele mele din reviste pravoslavnice cu iz liberal şi frecventabil, le-am demontat generalizările răuvoitoare şi le-am arătat că adevăratul creştin iubeşte cu dragoste frăţească şi vrăjitoarele, şi sodomiţii, ba chiar şi pe închinătorii la idoli, că nu le doreşte pieirea, ci îndreptarea, şi mai cu seamă că este perfect capabil să împace credinţa în Dumnezeul cel viu cu traiul într-o societate civilizată din secolul 21. Mai mult, am aberat din plin şi fără pic de logică, folosind cu generozitate cuvinte scrise cu A mare, de pildă Adevăr şi Absolut, şi prin toate acestea am încercat să dau tuturor impresia că dreapta credinţă pravoslavnică e o chestie benignă, care n-are nimic a face, de pildă, cu lapidarea, ci numai şi numai cu iubirea aproapelui şi căutarea Absolutului.”

Sfântul Petrea dă aprobator din cap, strâmbând oleacă din nasul borcănat când credinciosul moderat pomeneşte de Adevăr şi Absolut.

„Bine-ai făcut, fiule. Preasfinţiei Sale nu-i prea pică bine să audă lumea vorbind despre pogromuri, legionari şi de-alde de-astea când vine vorba de credinţă. Îţi mărturisesc, însă, că toată poliloghia aia cu Adevărul şi Absolutul cam pute, Doamne, iartă-mă, a filozofie păgână. Nu mult – olecuţică numai. Ei, ce te-ai înnourat aşa la faţă? Linişteşte-te, fiule, nu se trimit suflete de creştin în Gheenă doar pentru atâta lucru, mai cu seamă că ai avut inima curată şi intenţii dintre cele mai bune. Dar să ştii şi tu că Preasfinţiei Sale îi place mai degrabă ca binecredincioşii să caute mântuirea şi pe Dumnezeu, iar nu adevăruri absolute, care împing sufletul la semeţie  şi plictisesc cumplit pe cititori.”

Credinciosul moderat îşi îngăduie în sfârşit să răsufle, mulţumind totodată Proniei că, nemaiavând trup şi, prin urmare, nici maţe, nu s-a scăpat pe el de spaimă la auzul dojenii apostolului. (Poate vă întrebaţi cum de poate răsufla nemaiavând plămâni. Păi poate, întrucât este suflet, ergo suflă. Suflă, ergo răsuflă. Dar să nu divagăm.)

„Fiule, e foarte bine că ai combătut ateismul şi te-ai străduit să reduci efectele faptelor şi spuselor unora dintre fraţii noştri oleacă mai zeloşi. Dar când ai văzut oameni păcătoşi, ca tine şi ca mine odinioară, dând cu pietre – reale sau metaforice – în alţi păcătoşi, ce-ai făcut?”

Întrebarea Sfântului Petrea îl prinde pe nepregătite pe credinciosul moderat şi, în lumina celor spuse de acesta despre filozofie, îi dă o strângere de inimă dintre cele mai neplăcute. (Nu mă întrebaţi de unde are inimă, era doar o metaforă.) Împreunându-şi mâinile în faţa părţilor ruşinoase şi unindu-şi degetele mari de la picioare într-un V, credinciosul moderat abia izbuteşte să miaune subţire:

„Am tăcut şi-am rămas filosof, Sfinţia ta.”

Aici, povestioara noastră se încheie abrupt. Sfântul Petrea îi arde credinciosului moderat o cheie peste gura şi-un şut în fund şi-l trimite în Iad – e drept, nu în cel mai fierbinte şi neplăcut loc, ci într-unul mai degrabă călduţ şi, putem presupune, neînchipuit de plicticos, dat fiind că acolo se vorbeşte foarte mult despre Absolut. Credinciosul moderat îşi ia capul în mâini, meditând la eternitatea nesărată care-l aşteaptă, şi afişează o expresie cum nu se poate mai nefericită. End of story.

***

În acest moment al postării, se cuvine să aducem mulţămire Sfântului Baudolino care, lovit fără îndoială de un cumplit ghinion, a deschis din greşeală pagina web a ziarului Gardianul, ptiu ptiu Doamne apără şi păzeşte, şi ne-a dat şi nouă de ştire despre ce-a găsit acolo – mai exact, un articol, să-i spunem pe şleau, de-a dreptul borâtor, în care autorul deplânge voturile pro-sodomite din diverse foruri internaţionale ale reprezentanţilor guvernului Boc (n-aş fi crezut în veci că guvernul ăsta va face vreodată ceva demn de laudă) şi citează copios din specialistul în teologie (?!) Dan Ciachir şi specialistul în Rudotel Vadim Tudor, spre îngreţoşarea posesorilor de câte un dram de minte care nimeresc pe-acolo împinşi de Satana.

Ca să ajung în sfârşit la ce vreau de fapt să spun şi, cu ocazia asta, să şi închei, am să vă mărturisesc că, ori de câte ori dau peste vreo mizerie de genul ăsta, aştept cu înfrigurare o reacţie de bun simţ, exprimată public, din partea intelectualilor creştini lipsiţi de străbateri fanatice, care n-au semne de carte puse pe la pasajele snuff din Vechiul Testament. Problema e că reacţia aia, în fericitele cazuri în care nu lipseşte cu desăvârşire, e mieunată subţire. Tare subţire, şi de către tare puţini.

Apără, Doamne, pre robii tăi

Doamne fereşte. Doamne apără şi păzeşte. Doamne, ocroteşte-ne. Doamne, scapă-ne. Doamne, protejează-ne, prezervă-ne, salvgardează-ne, Doamne, veghează asupra noastră. Domnul să ne aibă în paza Lui. Cam jumate din rugăciunile care-L deranjează pe Domnul de la masă, care-I zumzăie în urechi când încearcă să aţipească sau care nu-L lasă să se bucure în tihnă de-o pipă şi-un păhărel de jinars trebuie că se reduc la mesajul ăsta: Doamne, nu lăsa universul ăsta afurisit, care, după cum se ştie bine, e doldora de şerpi veninoşi, tigri cu colţi-sabie, tigri fără colţi-sabie, Alzheimer, meteoriţi, furtuni solare, Băsescu, manele, secete, inundaţii, cutremure, tsunami, ghivece care cad de la etaj, note de 4, sculament, viruşi, troieni, spyware, bubuli, iudeomasoni, vaccinuri, gripă aviară şi porcină, râie căprească, tuse măgărească, SIDA maimuţească, încălzire globală, cianură de potasiu, temperaturi scăzute, temperaturi înalte, vulcani, Triunghiul Bermudelor, prezenţe malefice nedefinite, terorişti, mine antipersonal, găuri negre, supernove, şmardoi de cartier şi sticle de băutură care abia aşteaptă să ne facă ficatul praştie, nu lăsa universul ăsta, zic, să-mi facă rău. Cum ar veni, pune-te de-a curmezişul planurilor lui samavolnice şi neîndoios răuvoitoare, şi ai grijă să nu mă lovească nimic din cele menţionate mai sus, cu posibila excepţie a sticlelor de băutură. Toate bune şi la locul lor până aici – dacă tot te duci regulat la biserică, pupi mâna popii, nu te atingi de nevastă în post sau, după caz, îţi plesneşti bărbatul dacă (sau mai degrabă când) îl apucă poftele cele necurate în momente necorespunzătoare, dacă faci astea, zic, ai tot dreptul să te aştepţi la ceva în schimb.

Beleaua îşi iţeşte, însă, capul de după colţ în momentul în care realizăm un lucru foarte interesant, şi anume ăla că Bătrânelul e atotputernic. E atât de atotputernic, încât universul ăla de care vorbeam mai sus e controlat de El în cel mai mic detaliu. Nici un atom de hidrogen nu mişcă în front, nici un purice nu se băşeşte, nici un gram de malţ nu fermentează cu rezultate, între noi fie spus, dintre cele mai satisfăcătoare fără voia Lui, fără ca el să semneze şi să parafeze cu ştampila aia triunghiulară cu un ochi în mijloc un formular de aprobare în trei exemplare – pentru Tată, Fiu şi Sfântul Duh.

Şi-atunci ce mai rămâne din toată povestea cu Doamne apără? Eu când aud de apărare, mă gândesc că te aperi sau eşti apărat de chestii pe care tu sau alt apărător nu le poţi, respectiv nu le poate controla. Dar dacă aperi o cetate de o armată ostilă al cărei general, din pură întâmplare, eşti chiar tu, ce faci? Le mai arunci în cap pietre din pavaj, ulei încins şi oliţe de noapte sau le ordoni pur şi simplu să plece acasă la neveste şi copii? Aşa cum stau lucrurile cu Bătrânelul, tare mi-e teamă că nu e vorba de „Doamne apără”. E vorba, de „Aoleo, Doamne, nu da! Sau dacă dai, măcar nu da la cap!”. E vorba de nişte robi şi de un bici.

Mi s-a scorojit un mit

Io, ca prostu’, eram convins ca Hrebe, pezevenghi, sforar şi toate alea, e măcar băiat deştept şi cu mintea întreagă. Când colo, iaca poznă – Hrebe e versiunea rozalie a lui Oreste:

http://www.catavencu.ro/psd_basescu_a_cistigat_in_2004_cu_misa_si_in_2009_cu_flacara_violet-11835.html