Noi, ortodocşii

Citii articolul lui Andrei Pleşu din ultima Dilemă. Articol cu un mesaj, altfel, de bun simţ, în sensul în care îndeamnă BOR să treacă la interiorizare şi reculegere în loc să se bată pe burtă, rumenă în obraji şi vag abţiguită, cu politicienii. Până aici, toate bune, asta până ajungem la o auto-definire a ortodoxiei care, după mine, fie musteşte de wishful thinking, fie pute a ipocrizie de la o poştă, şi care e îmbrăţişată cu foc, după ştiinţa mea, de toţi intelectualii ortodocşi:

„(…) spre deosebire de catolici, noi, ortodocşii, ne ţinem departe de acţiunea socială şi politică: noi nu facem prozelitism, nu facem din Biserică un stat lumesc, de tipul Vaticanului, nu cochetăm cu spiritul veacului, nu ne istovim în agitaţie filantropică. Noi trăim pe verticala mîntuirii, nu pe orizontala administraţiei.

Când s-a ţinut vreo biserică ortodoxă departe de acţiunea politică? De aia socială, hai, poate, dat fiind că implică mai multă cheltuială decât câştig şi înseamnă, una peste alta, „istovire în agitaţie filantropică”. (Pentru oricine gândeşte în felul ăsta, am un mesăjuc: omul nu trăieşte numai cu cuvântul lui Dumnezeu. Îi mai trebuie şi pâine, graţie Creatorului care l-a dăruit cu stomac. Iar dacă pentru voi a hrăni un flămând cu ceva palpabil, masticabil şi în cele din urmă transformabil în energie şi ceva dejecţii înseamnă „istovire” şi „agitaţie”, nu pot decât să vă urez ca data viitoare când vă va fi foame şi veţi cere de mâncare să vi se ofere pilde biblice şi cel mult o fărâmitură-două de anafură). Dar să revenim. Când, zic, s-au ţinut bisericile departe de politică? Indiferent de regim, au dat târcoale puterii cerşind un os sau s-au înfipt de-a dreptul în ea, după cum le permiteau vremurile. Departe de puterea seculară n-au stat niciodată, şi nici departe de averile lumeşti.

Fireşte că autorul (nu c-aş spera la atenţia domnului Pleşu) sau orice alt intelectual ortodox mi-ar da în momentul de faţă în cap cu diferenţa dintre Biserica-instituţie condusă actualmente de Marele Alb şi Biserica adevărată, vie, Biserica pe bune, Biserica aia de contează în realitate, al cărei cap e nici mai mult nici mai puţin decât Hristos în persoană şi ale cărei mădulare suntem toţi cei botezaţi (e adevărat că mai există şi mădulare care scot brişca şi se retează pre sine de la trupul Maicii noastre Biserica, precum este cazul autorului rândurilor de faţă). Dar, că tot vorbirăm de ipocrizie, pseudoargumentul ăsta le bate pe toate. Întâi, pentru că la orice abuz al Bisericii lumeşti sau al reprezentanţilor ei, se găsesc grămezi de credincioşi bine-intenţionaţi care să pună batista pe ţambal, declarând că Biserica nu e nici formată din popi şi vlădici, nici reprezentată de aceştia, şi că păcatele unora n-au de ce să se răsfrângă asupra imaculatei organizaţii despre care vorbim. Mai apoi, pentru că declară că Biserica vie, adevărată etc. etc. etc. „este”. Este din părţi. Părerea mea e că Biserica aia „este” tot aşa cum „sunt” Dumnezeu, îngerii, Satana, sfintele taine, ceaslovul sfântului Petru şi alte chestii de soiul ăsta, pe care credincioşii se grăbesc să le postuleze când vrei şi când nu vrei. Măcar cu Dumnezeu m-am lămurit – n-ai cum să-l faci să se manifeste în mod verificabil şi pace. Prin urmare, nici n-am să mă apuc să pierd timpul demonstrând că Dumnezeu nu „este”. Dar existenţa acelei Biserici, fiind ea formată din oameni din carne şi oase, ar trebui să fie demonstrabilă aşa cum e demonstrabilă existenţa Alcoolicilor anonimi. Ar trebui, de pildă, să ai un corp identificabil de oameni legaţi de aceleaşi scopuri şi metode de a le obţine. Care adoptă comportamente similare, conforme cu un set prescris de reguli sau măcar recomandări. Astea din urmă nu lipsesc, dar pot chestiona eficienţa lor în crearea unei comunităţi reale, nu imaginate de unul sau de altul. Când am să văd ortodocşii plini de bunăvoinţă şi dezinteresată dragoste frăţească măcar unii faţă de ceilalţi dacă nu şi faţă de catolici, pocăiţi, musulmani, atei, homosexuali, unguri ş.a.m.d (aşa cum singuri declară că ar trebui să fie – asta ca să nu vină careva să mă acuze că le-aş impune eu standarde aiurea în tramvai), când am să văd Biserica aia vie că funcţionează şi altfel decât pe bază de înghesuială la moaşte, atunci am să pot lua argumentul ăsta în serios fără să mi se lichefieze creierul.

Şi încă o chestie – Andrei Pleşu pretinde că ortodoxia „nu cochetează cu spiritul veacului”. N-o fi cochetând cu spiritul veacului 21, deşi clopotele trase prin satelit de pe la o biserică sau alta, ca să nu mai zic de omniprezentele boxe care bubuie Cuvântul Domnului în urechi credincioase şi necredincioase deopotrivă, mă cam fac să mă îndoiesc. Lăsând asta la o parte, însă, a fi înţepenit în secolul 16 (sau oricare alt secol anterior) înseamnă oare a cocheta cu eternitatea?

~ de paganu pe Februarie 8, 2010.

4 Răspunsuri to “Noi, ortodocşii”

  1. […] de domnul Andrei Pleşu în 1996 şi republicat săptămîna trecută, care îşi găseşte o replică foarte pertinentă, în opinia mea, pe blogul unui prieten. Acum mă voi limita a opina că, într-adevăr, articolul […]

  2. Mi se pare că te cerţi cu cine nu trebuie. Înainte de citatul pe care l-ai criticat, Pleşu a zis: „Pe de altă parte, ierarhii nu obosesc să ne explice că…”. Comentariul tău nu face decât să critice tot ce a criticat Pleşu într-o manieră elegantă. Nu mi se pare că Andrei Pleşu poate fi bănuit de a fi apărat vreodată aspectele negative ale Bisericii (sau ale celor care o formează, mai corect spus), căreia îi reproşează faptul că se complace într-o „solemnitate decorativă”.

  3. pentru Cristian Radu: mi se pare că nu ai înţeles. autorul nu se ceartă, ci doar se enervează cu cap. oricum, pentru o ceartă e nevoie de minim 2 persoane. sau de una bolnavă, da’ cum nu e cazul acum nu intră în discuţie.
    cât despre articol…, ce să spun? mă prinde tema, îmi place stilul şi ader unor principii exprimate mai sus.
    sănătate!

    • Mie mi se pare ca intelegem diferit acel „ierarhii nu se obosesc sa ne explice ca”. Din care eu inteleg ca ceea ce urmeaza (noi ortodocsii suntem asa si pe dincolo) este, in opinia domnului Plesu, adevarul. Or, eu am o enorma problema cu acel „suntem”. Daca ar zice „ar trebui sa fim”, mi-as scoate palaria si-as tacea malc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: