Blogul ăsta

În cea mai mare parte, blogul ăsta e despre lucruri sfinte. Unele îmi sunt indiferente (majoritatea), şi de aceea n-am să le pomenesc pe aici decât cel mult în trecere. Altele mă irită, şi ori de câte ori se întâmplă asta, vin la acest colţişor de enervat cu capul şi mă crizez în scris. Mă scot din pepeni demnitarii şi funcţionarii publici care nu se sfiesc să ia partea religiei (în speţă a celei ortodoxe), popii care predică mizerii naţionaliste, xenofobe, apocaliptice, homofobe etc., stârnesc controverse imbecile şi îşi încurajează turma să se întindă la pământ ca să o calce în picioare – la propriu sau la figurat. Nu în ultimul rând, am o problemă cu oiţele care se lasă călcate în picioare.

Ţin să subliniez că n-am nimic de împărţit cu omul credincios conştient de faptul că a lui credinţă nu e decât o opţiune personală, respectiv a lui, şi în nici un caz o obligaţie a mea, care se mulţumeşte cu educaţia religioasă pe care o oferă într-un fel sau altul copilului lui şi care nu şi-a pus în cap să o „ofere” cu orice preţ şi copilului meu, care nu simte nevoia să arunce cu pietre în homosexuali, care e capabil să respecte dreptul unei femei de a avea copii dacă şi atunci când are vârsta, posibilităţile materiale, starea de sănătate şi, la naiba, cheful necesar. Credincioşii de genul ăsta există. M-aş bucura să fie mai mulţi – nu în detrimentul necredincioşilor, ci al celuilalt soi de credincioşi.

Nu mă interesează dispariţia religiei; ce mă interesează în mod cât se poate de direct e să pot convieţui cu oamenii religioşi în bune condiţii, să pot comunica cu ei în loc să susţinem un dialog al surzilor, să nu fiu agresat de ei (şi nu mă refer numai la lapidare, ci şi la condescendenţa unora, de tipul „are să-ţi deschidă şi ţie Domnul ochii odată şi-odată) şi, evident, să nu îi agresez. la rândul meu. Disclaimer: dacă vreun credincios consideră că este o agresiune faţă de credinţa lui să susţin, de pildă, teoria evoluţiei, declar că refuzul, din partea lui, de a mă pupa în fund este o agresiune şi mai mare la adresa credinţei mele fundamentale conform căreia oamenii de soiul lui trebuie musai să mă pupe în fund, fără de care nu se poate.

Acum că am lămurit toate acestea, trebuie să mărturisesc că există şi lucruri sfinte de care sunt mare amator, şi care constau în general din Stabat Materuri şi psalmi pe muzici baroce. Până nu de mult, mergeam la biserică în draci, ca să zic aşa. Nu, nu m-am convertit recent la ateism, dimpotrivă. Dar în perioada de care vorbesc trăiam în cetatea papistaşă a Cracoviei, unde nu e lucru rar şi de mirare ca în biserică să se cânte alde Pergolesi, Vivaldi, Monteverdi şi din astea. De remarcat că acolo nu prea simte nimeni nevoia să pună boxe în curtea bisericii, deşi poate ar fi meritat mai mult, dacă stăm şi comparăm ce se aude din bisericile lor cu ce se aude din ale noastre (e mişto şi muzica bizantină, dar behăitul pe nas întâlnit în „your average church” nu se pune). Ocazional mai apăreau şi indivizi precum Jordi Savall, Fabio Biondi, Sara Mingardo, Vincent Dumestre şi Ottavio Dantone, să încânte urechile credincioşilor şi necredincioşilor deopotrivă.

Din păcate, traiul în România nu-mi oferă prea multe astfel de ocazii, aşa încât în momentul de faţă trebuie să mă declar absolut nedus la biserică.


Un răspuns to “Blogul ăsta”

  1. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: