Creştinism şi comunism

Cunoaştem asemănările dintre comunism şi creştinism – dogma revelată şi incontestabilă, caracterul soteriologic, suprimarea brutală a ereticilor, necredincioşilor şi apostaţilor, existenţa profeţilor şi a patriarhilor/papilor/dictatorilor infailibili cu cultul personalităţii de rigoare, cultul martirilor (de la Sfântul Sebastian la Vasile Roaită), exacerbarea comunităţii şi a vieţii în comunitate ca instrument de suprimare a gândirii libere, acapararea artei şi ştiinţei şi transformarea lor în instrumente de propagandă şi, mai presus de toate, ignorarea totală a naturii umane şi crearea de descrieri detaliate şi în primul rând normative (sic!) ale acesteia, descrieri care nu au nimic în comun cu realitatea.

Care sunt deosebirile, însă? De ce comunismul a ajuns să fie urât (mă refer, în mod evident, la locurile în care oamenii au de ales, iar comunismul nu a fost niciodată sau nu mai este impus cu forţa), în timp ce creştinismul, mult slăbit dacă îl comparăm cu cel de acum vreo sută de ani, prosperă, totuşi, neaşteptat de mult pentru nişte ţări de secol 21 ce se pretind a fi civilizate? Am să mă refer aici la o singură cauză, deşi, fără îndoială, în realitate există mai multe.

E vorba de ofertele celor două ideologii. Una din ele (cea comunistă) e verificabilă. Presupunând că te laşi sedus de ea, nu-ţi va lua mult să pricepi, dacă ai pricepător funcţional, că raiul pe pământ comunist e o mare ţeapă. Că intensificarea controlului statului asupra tuturor aspectelor vieţii, urmărită cu scopul declarat de a face acelaşi stat într-o bună zi inutil e cam ca o orgie după care participanţii speră să devină virgini. Că sacrificiile cerute de lideri în primii ani ai oricărui regim comunist continuă să fie impuse la zeci de ani după instaurarea comunismului, iar paradisul întârzie să se manifeste. E o problemă pe care comuniştii n-au ştiut s-o rezolve decât falsificând grosolan realitatea fără să păcălească, în realitate, pe nimeni.

Ei bine, religia organizată creştină (mă refer strict la ea pentru că, în secolele dinainte de Constantin, creştinii nu-şi puneau problema să controleze pe nimeni prin intermediul ideologiei) s-a ferit ca Necuratul de tămâie să facă vreo afirmaţie soteriologică verificabilă. E drept că, din fericire, s-au băgat şi în chestii la care chiar nu se pricepeau (de pildă în biologie şi astronomie), ceea ce a permis o erodare serioasă a puterii Bisericii în momentul în care oamenii au început să descopere cine se trage din cine şi cine se învârteşte în jurul cui. Dar când a venit vorba de mântuire, Biserica a avut inteligenţa (malefică) de a-şi muta aserţiunile într-un teritoriu declarat, de aceeaşi Biserică, a transcende atât observaţia empirică, cât şi logica. Urmele şi le-a acoperit cu construcţii logice impecabile, care şi-au avut epoca de glorie în perioada scolastică. Respectivele construcţii aveau o singură hibă – plecau de la premise ilogice, ca să nu zic aberante, şi, din nou, neverificabile, ceea ce face ca toate concluziile obţinute pe baza lor să aibă valoarea constantă zero. Ele şi-au atins scopul în cazul multor oameni educaţi, reuşind să dea creştinismului, pentru incredibil de multă vreme, o aparenţă de onestitate, ba chiar de excelenţă intelectuală. În ceea ce-i priveşte pe cei needucaţi, Biserica a descurajat orice urmă de gândire critică (care, orice s-ar crede, nu este apanajul deţinătorilor de diplome universitare şi tichii bizare) cultivând o formă deosebit de perversă de wishful thinking.

Rezultatul? Mase enorme de oameni convinşi că vor primi compensaţii după moarte pentru rahatul în care au înotat toată viaţa. De la Hristos până la Benedict al XVI-lea şi Daniel, mântuirea oferită de Biserică nu e din lumea aceasta. Nu numai că Biserica şi-a încurajat turma să accepte supusă toate mizeriile impuse de mai-marii zilei, în majoritatea cazurilor unşi de aceeaşi Biserică, ba chiar a condamnat, şi chiar în vremuri moderne, acţiunile unor reprezentanţi ai ei mult prea dispuşi să acorde atenţie cărnii şi nevoilor ei (nu vă gândiţi la prostii; mă refer la un minim necesar de hrană şi confort).Vorbesc despre condamnarea de către Vatican a preoţilor cu simpatii socialiste din America de Sud care, înconjuraţi de oameni flămânzi şi trăitori în mizerie, s-au gândit să facă ceva pentru a-i hrăni şi a-i spăla. Ceva mai mult decât cantinele pentru săraci ale Bisericii. Ei bine, think again, eretici materialişti! E ok să oferi săracilor nişte zeamă lungă ca unor cerşetori, dar dacă te apuci să militezi pentru dreptate socială, ţi se reaminteşte scurt că nu asta e treaba ta de purtător de sutană. Aşa stând lucrurile, comunismul poate fi condamnat pentru ţeapa mântuirii promise, dar Biserica – instituţie mai veche, mai grijulie cu propriile afirmaţii şi cu mai multă experienţă la ţepuit – ba.

~ de paganu pe Iulie 28, 2009.

8 Răspunsuri to “Creştinism şi comunism”

  1. Foarte, foarte pe filmul meu articolul. Nu ştiu cum de nu pot mai mulţi oameni să vadă similarităţile dintre aceste două ideologii.

    Uite ce zice unul dintre autorii mei preferaţi, Daniel Quinn, în cartea Beyond Civilization:

    French philosopher Simone Weil disagreed with Marx, saying that revolution, not religion, is the opium of the masses. Shame on them both for not understanding people and their drugs better. Religion is a barbiturate, dulling the pain and putting you to sleep. Revolution is an amphetamine, revving you up and making you feel powerful. When people have nothing else going for them, they’ll grab either one — or both.

  2. Ţucă, două mici precizări, cu menţiunea că aş disemina parfuckin’tout acest articol, care bravo:) Primo, Benedict al XVII-lea nu a apărut încă, Ratzinger e abia al XVI-lea. Secundo, o altă mare diferenţă între suporturile dogmatice ale celor două religii e povestea cu reforma. La papistaşi, că ei îs reper (ai noştri, mai retarzi şi la faza asta), Reforma a generat o Contrareformă care a fost, la rîndu-i, sursa unor transformări moderne barosane ale Bisericii, ceea ce i-a permis să supravieţuiască şi azi (deşi suprimarea Inchiziţiei a durat 300 de ani, iar pînă la Bula din anii ’60 care a globalizat liturghia a mai trecut un veac). La comunişti, reforma structurală a însemnat moartea subită – vezi Perestroika şi consecinţele din ’89-90. China este o excepţie pe care tu o cunoşti şi înţelegi mai bine decît mine, eu aş zice doar că ce e acolo nu se mai numeşte de mult comunism dogmatic.

    • Sar’na de precizari, beber, numeralul il voi schimba pe data, cat despre Contrareforma, voi cauta sa o integrez in urmatoarea postare in care ma voi lua de papistasi😀.

    • Tu probabil că te referi aici la reforma statelor aşa-zise comuniste, care într-adevăr a însemnat moartea subită a sistemului aşa-zis comunist, dar permite-mi să menţionez că ideologia marxistă a trecut prin multiple reforme şi modificări care în nici un caz nu au dus la dispariţia ei.

      • Am evitat sa ma refer la marxism. Marxismul a avut multi copilasi, din care comunismul asa cum il stim noi e numai unul.

  3. E-adevărat că comunismul originează în creştinism, dar e cu totul fals că comunismul a murit !

    Lumea la ora asta este evident supusă unei ideologii de stânga, politic corecte. Chiar dacă această supunere este (aparent) mediatică şi non-violentă, tot supunere se cheamă că e…

    Aşa că, comunismul a murit, trăiască … ecologismul, feminismul, drepturile romului etc. !

    • comunismul e o ideologie de stanga, dar ideologiile de stanga nu se limiteaza la comunism. cat despre paralelele pe care le faci, parerea mea e ca delirezi strasnic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: