Pe acelaşi subiect

Stând eu şi citind liniştit în dimineaţa asta, dădui peste un paragraf care se leagă de ce ziceam într-o postare trecută şi pe care ţin să-l atârn aici, să se vadă.  Iată ce zice Saramago despre vorbele de duh:

Autoritare, paralizante, circulare, uneori eliptice, frazele de efect, numite în glumă pepite de aur, sunt un flagel malign, dintre cele mai primejdioase care au pustiit lumea. Le spunem celor cu mintea confuză, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ca şi cum cunoaşterea de sine n-ar fi a cincea şi cea mai dificilă operaţie din aritmeticile umane, le spunem celor abulici, Dacă vrei, poţi, de parcă realităţile bestiale ale lumii nu s-ar amuza în fiecare zi inversând poziţia relativă a verbelor, le spunem nehotărâţilor, Începe cu începutul, ca şi cum începutul ar fi capătul vizibil al unui fir răsucit stângaci de care ar fi de ajuns să tragem şi să tot tragem până ajungem la capătul celălalt, de parcă între unul şi altul am fi avut în mâini o aţă dreaptă şi continuă care n-a trebuit descurcată, nici deznodată, lucru imposibil în viaţa mosoarelor şi, dacă altă frază de efect ne e permisă, în ghemele vieţii. (Peştera)

***

Acum ceva vreme, vorbeam cu Ioana (că m-am plictisit să-i spun nevastă-mea) despre ce înseamnă, de fapt, frazele de genul „viaţa e grea”, „ce să-i faci, asta-i viaţa” sau pur şi simplu „nasol moment”. Care şi-ar dori să arate participarea emoţională a vorbitorului, care se prefac că vorbitorul „compătimeşte” împreună cu partenerul de conversaţie, a trecut şi el prin asta (orice ar fi „asta”) şi ştie cum e, lasă că trece, toate trec. Aiurea. Însuşi faptul că frazele sunt standard, sunt luate de-a gata din sertăraşul cu astfel de instrumente utile în tot soiul de interacţiuni sociale indică distanţa pe care vorbitorul o pune între sine şi obiectul discuţiei, chestia aia care te face să declari că aşa e viaţa dând compătimitor din cap. Când emiţi o frază de genul ăsta, nu faci decât să te protejezi. E un ecran pe care îl aşezi între tine şi o chestie nasoală care a avut loc şi care nu te atinge – şi nu vrei să te atingă. De-aia e beton varianta „nasol moment, mişto colivă” – tot standard e, dar un standard onest, care subminează funcţia de mecanism de apărare spunând lucrurile pe faţă.

***

Şi că tot vorbim de mecanisme de apărare, îmi vin în minte frazele „Dumnezeu să-l/o ierte”, „Dumnezeu să-l/o odihnească”, „bine că nu s-a mai chinuit” ş.a.m.d. Aşa-i că sunt utile? Aşa-i că dacă n-ar exista ar trebui inventate? În realitate, habar n-ai ce să spui; într-o cultură lipsită de respectiva reacţie-standard (nu sunt nici măcar sigur că o astfel de cultură există), poate că n-ai şti nici dacă e cazul într-adevăr să spui ceva sau să te manifeşti non-verbal ori deloc. În realitate, ce spui tu n-are a face nici cu răposatul, nici cu Dumnezeu, nici cu odihna la loc cu verdeaţă, nici cu iertarea păcatelor, ci cu încercarea ta de a ieşi din blocajul în care te bagă moartea altuia (sau, în definitiv, propria ta moarte). Reciţi mantra şi-ai scăpat, momentul dificil a trecut, dacă ai chef poţi să adaugi un „pot să fac ceva?”, dar nu e obligatoriu. Ca orice ritual legat de moartea semenilor, frazele astea sunt rostite în beneficiul celor vii şi n-au mare lucru a face cu trebuinţele morţilor. Slujba de înmormântare n-are rolul de a asigura trecerea liniştită pe lumea cealaltă a mortului, ci întoarcerea liniştită de la groapă a rudelor; pomana ajunge în stomacul neamurilor, nu al răposatului, dar de îndopat ne îndopăm cu toţii, mai ales dacă e bună coliva, minţindu-ne că facem ceva în beneficiul mortului.

Era o vreme când lucrurile stăteau niţeluş altfel. Când ştiai că dacă nu îngropi mortul în poziţia cutare, cu obiectul cutare în gură şi obiectele cutare pe ochi, la ora cutare a dimineţii ş.a.m.d. ş.a.m.d., mortul urma să vină să te bântuie, să ia smântâna de pe oale, să-ţi omoare vitele şi, eventual, să te omoare şi pe tine (să „mănânce din neam”, care va să zică). Şi-atunci, chiar dacă, să zicem, îi doreai răposatului, ca persoană apropiată ce-ţi fusese, toate cele bune după moarte şi erai dispus să depui eforturi în direcţia bunăstării post-mortem a respectivului, erai totuşi conştient că tot ritualul funerar era şi în beneficiul tău. Cu alte cuvinte, erai cu un pas mai aproape de adevăr. Ce vremuri erau odată…

~ de paganu pe Iunie 21, 2009.

4 Răspunsuri to “Pe acelaşi subiect”

  1. Eu am alta parere in privinta slujbelor de inmormantare: indiferent de tipul sau durata ritualului, e vorba de recunoasterea mortii cuiva – si cred ca asta este singurul lucru pe care il poti face pentru mort, cum zici tu. In plus, legat de asta, eu nu imi amintesc coliva cator morti am mancat, adusa de te miri cine intr-un paharel de plastic, insa am memorat foarte clar cele doua parastase la care am mancat la masa, colo in curte. Imi amintesc exact cine sunt cei doi oameni. Cred ca asta face o slujba: puncteaza moartea cuiva cu mai multa staruinta.
    In al doilea rand, dupa ce iti moare in brate o fiinta draga, anume in spasme si convulsii si recunosti in sunetele scoase de el moartea si parca vezi cum rasuflarea iese si intra si iese si intra la loc pentru o ultima oara, cand te urasti ca nu ai curajul sa ii frangi tu gatul ca sa-i curmi durerea si te rogi la oricine, contra firii, sa moara, iti doresti sa fi putut spune „bine ca nu s-a mai chinuit”. Eu cand spun asta, o spun cu duiosie. Sau, varianta death metal, „lucky bastard”😀

    • Astea si le stie fiecare. Nu cred ca e imposibil ca oricare dintre frazele pomenite sa fie spusa din toata inima. Daca am lasat impresia asta, sa-mi fie cu iertare – iaca, corectez. Dar realitatea e ca in extrem de multe cazuri, sunt golite de sens si folosite pentru a pune distanta, nu pentru a apropia.

  2. Da, eu asa am avut impresia ca vrei sa zici. Intr-adevar, de cele mai multe ori exprima distantare. Eu una nu as judeca inclinatia naturala de a pune un zid intre noi si orice am identificat drept (posibil) amenintator, ci mai degraba frica de a face pasii urmatori: constientizarea starii si, fir-ar, fiindca e atat de simplu, prezenta pentru cel/cea care iti spune acolo niste lucruri. Personal, la „nasol moment” turbez. Nu numai ca nu vine cu ceva constructiv, dar mai si acutizeaza, mai ales cand e urmat de prea-inteleptul „vezi ce faci”.

    • nu condamn zidul, ci ipocrizia. zidul nu mi se pare condamnabil, in definitiv e dreptul tau sa te retragi, sa te aperi oricand te simti amenintat. dar a face asta vrand sa pari ca te apropii, compatimesti, oferi simpatie etc., asta e alta treaba.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: