Here’s a tough one for you

Am să încep prin a enumera câteva reguli de bază din psihoterapie, indiferent de orientare. Menţionez că nu le-am inventat eu de dragul discuţiei şi-al dilemei, ci sunt reguli fundamentale pentru orice psihoterapeut; e drept că n-am să le formulez ca în manual, ci aşa cum îmi vine. Corecţiile, sugestiile şi adăugirile din partea oricui se pricepe sunt binevenite.

 

  1. Pe tot parcursul şedinţei de terapie, interesul pacientului e şi interesul tău
  2. Faptul că un pacient îţi place sau îţi provoacă repulsie e irelevant în ce priveşte calitatea muncii tale. Chiar dacă îţi vine să-i borăşti în poală (să zicem că ai de-a face cu un criminal/pedofil/Jiji), ai datoria de a-i oferi o prestaţie la cel mai înalt nivel de care eşti capabil
  3. Dacă eşti/te simţi incapabil să ajuţi un pacient, poţi să pasezi altuia problema în două situaţii: ori nu ai calificarea necesară pentru problema pacientului tău şi atunci îl trimiţi la cineva care o are (poţi, ca psiholog, să trimiţi un pacient schizofrenic la psihiatru pentru că tu nu poţi prescrie medicamente, de pildă), ori pur şi simplu nu-i dai de cap şi atunci, după ce-ai epuizat toate metodele de care dispui, îi recomanzi un alt terapeut. Nu e acceptabil să spui „Îmi pare rău, n-am ce să-ţi fac, mi-a părut bine, pa”, nici să-l trimiţi, de pildă, la duhovnic
  4. Treaba ta nu e să judeci pacientul. Sub nici o formă. Dimpotrivă, e primul lucru pe care trebuie să-l eviţi ca să-ţi poţi face treaba cum trebuie
  5. Pacientul vine la tine cu o problemă şi te plăteşte ca să-l ajuţi să o rezolve. Dacă e dispus să abordeze şi alte probleme pe care tu le identifici la el, poţi lucra cu el pe problemele respective. Dacă nu, nu. De exemplu, dacă unul vine la tine pentru că e arahnofob, nu te apuci să-i faci terapie pentru lăsatul de fumat. Dacă pacientul vine cu o falsă problemă, e treaba ta, printre altele, să-l ajuţi să descopere adevărata problemă (d.p.d.v. exclusiv terapeutic; dacă altul vine cu problema că toate femeile îl refuză şi se descoperă că nu curtează decât fotomodele cu IQ peste 150, nu-l ajuţi să descopere că e urât şi prost, deşi poate că asta e parte din reala problemă, ci, de exemplu, că se uită numai după muieri out of his league cu scopul inconştient de a-şi lua şuturi în fund şi a se pedepsi astfel pentru că are gânduri necurate cu mumă-sa).O problemă de genul „am făcut o măgărie şi nu mai vreau să mă simt vinovat, ci să-mi văd de viaţa mea” e perfect legitimă pentru terapie
  6. Nimic care poate fi interpretat în mod rezonabil ca propagandă de orice fel (politică, religioasă, atee) nu are ce căuta în şedinţa de terapie.
  7. Şedinţele de terapie sunt confidenţiale; excepţie fac cazurile în care pacientul este un pericol pentru sine (caz în care suni la spitalul de nebuni să vină să-l salte) sau pentru alţii (caz în care suni la poliţie să vină să-l salte).

 

Şi acum, problema:

 

Îţi vine în terapie un cuplu de creştini fundamentalişti. Copilul lor a fost grav bolnav; a luat tratament o vreme şi totul mergea rezonabil de bine, dar, la sfatul unui predicator, au renunţat la tratament şi-au trecut pe o dietă de post şi rugăciune. Copilul a murit, părinţii au făcut puşcărie dar se simt în continuare foarte vinovaţi, şi vin la tine ca să-i ajuţi să scape de sentimentele de vinovăţie. Au rămas credincioşi, nu sunt dispuşi să renunţe la credinţa lor şi specifică treaba asta în mod cât se poate de clar.

 

Ce faci?

~ de paganu pe Mai 16, 2009.

30 Răspunsuri to “Here’s a tough one for you”

  1. 1 ii trimit la psihiatru pentru ca nu le pot prescrie medicamente.

    sau le spun ca e vina predicatorului nu a lor
    sau le spun ca asa a vrut dumnezeu in speranta ca scap repede de ei.

    dar mai bine ii trimit la psihiatru.

  2. Le spun ca sunt indreptatiti sa se simta vinovati. Si ca, daca vor continua in aceeasi maniera ( de a nu gandi si a se conduce dupa popi si religie ), vor continua sa faca greseli pe care le vor regreta, cum au patit acum.
    Si ca pana nu vor accepta sa umble la radacina problemei ( naivitatea si a nu gandi singuri ), degeaba vor ca eu sa-i ajut sa uite efectele comportamentului lor. Singura solutie care o vad, este sa accepte realitatea asa cum este ea : asumarea greselii si a merge mai departe.

  3. Ii castrez :))))))

  4. Zic si eu? Hai ca zic si eu: as incerca mai intai sa aflu fata de cine se simt vinovati si explicit de ce: copil, ei insisi, respectiv D-zeu, eventual duhovnic. Apoi, pe cine invinovatesc din cei mentionati, daca da, de ce, daca nu, de ce nu? Cred ca o clarificare a propriei lor pozitionari in poveste mi-ar da destule elemente cheie pe care sa le explorez cu ei.

    • Ummm… gândeşti ca o demnă urmaşă a lu’ tata Freud🙂. În sensul bun al cuvântului, vreau să spun.

  5. Partea cu psihanalizarea cuplului respectiv este unul din aspecte. Un alt aspect este că avem de-a face cu un caz de rele tratamente aplicate unui minor (art. 306 CP) şi punerea în primejdie a vieţii acestuia (art. 314 CP; discutabil, v. seq.), care au avut ca consecinţă directă moartea acestuia (ucidere din culpă) prin lipsirea de ajutorul medical.
    Prin urmare, aş pune mâna pe telefon şi aş suna la poliţie, semnalându-i pe părinţi ca făptuitori şi pe popă ca instigator (instigator, cf. art. 25 CP), a.k.a. „autor moral”. Dacă nu pentru altceva, măcar din pur egoism, pentru a mă proteja pe mine de consecinţele art. 263 CP privind omisiunea înştiinţării organelor judiciare.
    Astfel de părinţi sunt un pericol pentru propriii copii. Nu există nici o scuză pentru cine determină moartea altcuiva pentru că aderă la vreun curent mistic – cu atât mai puţin pentru un părinte care determină moartea propriului copil.

    Cine gândeşte „ca un demn urmaş al lu’ tata Freud – în sensul bun” o poate face foarte bine şi după ce justiţia şi-a urmat cursul. Nu neg dreptul la ajutor psiuhologic al unor astfel de părinţi, dar mai sunt şi alte interese de avut în vedere: de exemplu, cele ale eventualilor alţi copii care-i au, care s-ar afla într-un potenţial pericol într-o situaţie similară. Şi cele ale copiilor altor familii „păstorite” de acelaşi predicator.

    • Partea cu psihanalizarea celor doi e unul din aspecte într-adevăr, dar e chiar aspectul pe care-l propuneam spre reflecţie. Dacă vine un criminal la tine şi ţi se spovedeşte ca la popă că a omorât pe vreunu şi tu, ca terapeut, suni poliţia, mi se pare un gest foarte moral şi foarte util de asemenea, dar nu avansează discuţia în cazul de faţă. De asemenea, pleci automat de la premisa că justiţia nu şi-a urmat cursul în ceea ce-i priveşte (într-un fel e normal pentru un român să se aştepte ca justiţia să nu facă nimic, mai ales într-un caz ca ăsta…) dar în mod normal ăia doi ar fi trecut deja prin puşcărie (sau chiar se află acolo în momentul respectiv) înainte să vină la tine. N-am insistat pe partea asta când am pus pe masă detaliile problemei, da’ uite insist acum.

      • Nu-i un gest elegant să tribui prejudecăţilor mele că am subliniat un aspect al problemei care a fost ignorat. Sau românul generic care se aştepta ca „justiţia să nu facă nimic, mai ales într-un caz ca ăsta” era autorul articolului, în forma sa iniţială? Am plecat de la premisa respectivă pentru că asta se înţelegea din text, aşa cum era.

        Lăsând asta la o parte: în noile condiţii ale problemei sunt în linii mari de acord cu ceea ce spunea mijeaDeziuai. Explorarea cauzelor şi mecanismului sentimentului de culpabilitate este primul lucru de făcut într-un caz asemenea… dacă se dovedeşte că de culpabilitate e vorba.

        Explorarea cauzelor, pentru că acestea nu sunt neapărat atât de evidente pe cât par la prima vedere, într-un caz similar. Se simt vinovaţi că au cauzat moartea copilului lipsindu-l de ajutorul medical când acesta ar fi putut, potenţial, să-l salveze, sau pentru că interpretează boala ca pe o pedeapsă/”încercare” divină pentru „păcatele” lor trecute? Apoi, cum zicea mijeaDeziua, faţă de cine se simt vinovaţi şi cu cine „împart vina”?

        Partea cu „dacă se dovedeşte că…” am adăugat-o pentru că nu poţi avea nici certitudinea că e vorba de un sentiment de vinovăţie într-un caz similar. Au existat destule situaţii în care părinţii erau împăcaţi cu evenimentul ca fiind „voia Domnului”: nu simţeau vinovăţie pentru că nu percepeau ceea ce s-a întâmplat ca fiind „vina” cuiva, ci chiar uneori –în situaţii extreme, aş zice– ca un fapt pozitiv (în special printre membri ai cultelor care „demonizează” lumea „asta” pentru a o exalta pe „cealaltă”, cum ar fi martorii lui Iehova sau presbiterienii). Şi ca terapeut nu poţi ignora convingerile religioase ale persoanelor respective, pentru că constituie o parte a problemei; nu e vorba să faci propagandă sau antipropagandă religioasă, dar nu există premise obiective să tratezi convingerile religioase altfel decât orice alt set de prejudecăţi.

        • Că e elegant sau nu, n-am să stau să judec. Se prea poate să nu fie, caz în care îmi cer scuze. Ce voiam eu să spun în comentariul la care te referi era că scopul postării nu era explorarea opţiunilor „cetăţeneşti”, ci a celor terapeutice. Anunţarea poliţiei e o datorie cetăţenească; chiar dacă ai aflat informaţiile alea în calitate de terapeut, chemi poliţia în calitate de cetăţean. Mărturisesc că reacţia mea s-a datorat în mare măsură faptului că în comentariul tău iniţial se simţea un iz de rebuffing, ceva de genul „pai bine bă, ăia îşi omoară copilul şi voi staţi să-i analizaţi?”. O fi fost interpretarea mea, nu zic.

          „Şi ca terapeut nu poţi ignora convingerile religioase ale persoanelor respective, pentru că constituie o parte a problemei;”

          Clar că nu le poţi ignora, ai fi de râsul curcilor dacă le-ai ignora ca terapeut. Dar nu constituie numai parte a problemei, ci şi a pacienţilor, şi nici asta nu trebuie ignorat.

          „nu e vorba să faci propagandă sau antipropagandă religioasă”,

          Sigur că nu. Partea cu propaganda am introdus-o în secţiunea de reguli ca să evit din start orice răspunsuri de genul „păi le explic io cum stă treaba cu religia şi cum îşi bate popa joc de ei”, pe care le consider irelevante.

          „dar nu există premise obiective să tratezi convingerile religioase altfel decât orice alt set de prejudecăţi”

          Munca terapeutică nu e şi nici n-are cum să fie 100% obiectivă (unii zic că n-are cum să fie eficientă dacă terapeutul nu-şi introduce în chestiune propria subiectivitate, dar asta e altă poveste). Cât despre prejudecăţi, sunt de acord cu tine, dar ca terapeut aş evita să le privesc aşa, altfel risc să mă apuc să le fac terapie ca să-i scap de religie şi să-mi văd toată munca zădărnicită (respectiv ca ăia doi să iasa trântind uşa pentru că îşi simt ameninţate nişte părţi din ei pe care le consideră fundamentale). Or interesul meu de terapeut e să-i ajut să-şi rezolve o problemă punctuală, nu să-i aduc la modul general pe calea cea bună.

          • Da, de acord, era şi un „rebuffing”, parţial. În fine, vreau să cred că e un detaliu secundar în tabloul general mai complet acum.

            Referitor la ultima ultimul paragraf: ca terapeut nu poţi ignora un aspect al problemei pentru că există un tabu social în zona respectivă. Dacă una din cauze este convingerea religioasă a persoanei, trebuie să o abordezi… sau să renunţi la onestitatea intelectuală. Sigur, e nevoie de tact în abordarea problemei, dar rolul unui psiholog este şi să abordeze lucruri incomode pentru pacient dacă e nevoie, nu să-i cânte-n strună acestuia.

            Dacă pleci de la ideea intangibilităţii convingerilor religioase, se cheamă că joci rol de preot, nu de psiholog. Una este empatia, alta creditarea prejudecăţilor cuiva indiferent de natura lor şi de consecinţele acestora. Scopul terapiei în cazul de faţă trebuie să fie depăşirea unei crize, dar nu prin modalitatea aprobării necondiţionate a comportamentului persoanelor. Părinţii respectivi trebuie ajutaţi să depăşească momentul, dar şi să înţeleagă că e greşit cum au procedat, nu confirmându-le că e okay să laşi pe cineva să sufere şi să moară atâta timp cât acţionezi în conformitate cu convingerile tale intime („schimbul de sânge e interzis de Dumnezeu”, „negrii sunt rasă inferioară / nu sunt fiinţe umane”, „masturbarea cauzează cretinitate, epilepsie şi moartea prin sinucidere prematură”, „bolile sunt cauzate de posesii demonice şi se vindecă prin doar prin rugăciune”). Şi dacă ei au venit la psiholog pentru ca acesta să-i ajute să-şi *JUSTIFICE* acţiunea, au greşit adresa, iar psihologul care-i „ajută” confirmându-le inevitabilitatea şi, mai ales, corectitudinea felului cum au procedat, îşi calcă în picioare etica profesională şi onestitatea intelectuală.

            • Oho, stai să vezi, că tabloul are să devină şi mai complet🙂. Nu-mi pun nicio clipă problema evitării anumitor subiecte (religia pacientului y comprise) din pricină de tabuuri sociale. Problema în cazul dat, aşa cum o văd eu, e că ai de ales între a încerca să le dărâmi credinţa cu totul (chestie cu care nu sunt de acord, dintr-o serie de motive pe care le pot detalia dacă e cazul) şi a încerca, eventual, să-i ajuţi să ajungă la o variantă a credinţei care să le permită să-şi spună tatăl nostru zilnic şi să meargă duminica la slujbă fără să facă rău altora (inclusiv fără să îşi facă rău). Asta în condiţiile în care ăia spun clar că nu intenţionează să renunţe la credinţă. Dacă pe parcursul terapiei (care poate dura ani) un pacient credincios devine ateu din motive care ţin de conştiinţa lui şi nu de eventuala manipulare, conştientă sau inconştientă, atunci totul e ok. Dacă mai sunt şi alte variante, poftesc pe oricine citeşte să le indice (de-aia am pus postarea).

              Terapeutul trebuie, fără îndoială, să abordeze lucruri incomode pentru pacient (dacă nu o face, se cheamă că-i ia banii degeaba); în cazul de faţă, nici nu-mi trece prin cap că terapeutul poate să scape fără să abordeze problema religiei, dar una e să o abordezi şi alta e să o ataci frontal.

              Departe de mine gândul de a pleca de la ideea intangibilităţii convingerilor religioase – vezi mai toate postările de pe blogul meu, dar, de asemenea, vezi şi paragraful de mai sus. De asemenea, faptul că nu le atac frontal credinţele (şi, în fond, nici nu mă interesează, ca terapeut, ca ei să înceteze a mai crede în euharistie, de pildă) nu înseamnă că le creditez moral crima comisă. Îmi pot manifesta empatia faţă de suferinţa lor (dacă au venit în terapie, presupunem că suferă) fără să-i mângâi pe cap ca un părinte al cărui copil e trist că a spart o vază, lasă, tată, nu-i nimic, cumpărăm alta. În mod clar, ăia doi trebuie să înţeleagă cu exactitate ce-au făcut, şi dacă terapia se încheie înainte de asta (inclusiv prin plecarea lor intempestivă), se cheamă că nu mi-am făcut treaba. Dar aprobarea necondiţionată nu are ce căuta aici.

              “psihologul care-i “ajută” confirmându-le inevitabilitatea şi, mai ales, corectitudinea felului cum au procedat, îşi calcă în picioare etica profesională şi onestitatea intelectuală.”

              Ăla nu e psiholog, e popă deghizat😀.

              “Şi dacă ei au venit la psiholog pentru ca acesta să-i ajute să-şi *JUSTIFICE* acţiunea, au greşit adresa”

              Aici nu sunt de acord. Peste 50% (zic eu, fără să fiu terapeut, dar având oarece cunoştinţe despre domeniu) din pacienţii care merg la terapeut merg acolo din motive 100% greşite (majoritatea aşteptându-se ca terapeutul să le „facă ceva” şi să le rezolve problema), dar asta nu mă face să cred că au greşit adresa, că n-ar fi trebuit să meargă la psihoterapie. Ca terapeut, tre’ să te asiguri că pacientul înţelege din prima sau primele şedinţe ce poţi să faci şi ce nu poţi să faci. Pe scurt, în momentul în care un om are o bubă de genul ăsta în cap şi merge cu ea la terapeut, nu se pune problema greşitului adresei, în mod ideal va fi binevenit în cabinetul tău şi vei face tot ce poţi ca să-l ajuţi. Aşa văd eu lucrurile.

              • Mda, se pare că am avut parte de „un petit malentendu”… în fine…

                Nici eu nu mă gândeam la un „atac frontal” (whatever!) al religiei persoanei, în totalitatea ei. Sunt o multitudine de idei într-un sistem dogmatic care-s irelevante pentru o situaţie similară.

                Sunt de acord cu ce spui în această ultimă replică… înafară de ultimul paragraf. Am impresia că n-am fost suficient de explicit. În fragmentul citat subînţelegeam „să-şi justifice acţiunea cu ideea implicită de a nu permite în nici un fel punerea sub semnul întrebării a motivelor şi corectitudinii, şi decizia apriorică de a ieşi trântind uşa dacă aşa ceva se întâmplă în vreun fel imaginabil”… credeam că ideea transpare din ce-am mai scris. Cu alte cuvinte, cum am mai spus, dacă se duc la psiholog în ideea ca acesta să-i mângâie pe cap şi să agite bagheta magică, pornesc de la premisa greşită. „Au greşit adresa” era o licenţă poetică, dacă pot spune aşa.

                • Eh… mi se pare mie că ne înţelegem cam greu şi cu sughiţuri, dar se cheamă că am făcut progrese de la începutul conversaţiei. Baftă să fie, şi cât mai bună înţelegere.

          • Aş mai adăuga ceva: dacă persoanele respective se adresează din proprie iniţiativă unui psiholog, e de presupus să conştientizeze că nu e okay modul în care au procedat şi, deci, să pună din start ELE ÎNSELE sub semnul întrebării motivaţia gestului lor. Altfel, este extrem de improbabil să se adreseze unui psiholog; mai degrabă unui preot/predicator/whatever, cum invariabil se întâmplă în situaţii similare reale.

            O problemă punctuală nu se poate rezolva ignorând cauzele problemei, iar dacă una din cauze sunt convingerile intime ale persoanei, trebuie adresate. Chiar cu riscul ca respectivii să iasă trântind uşa. Altfel nu se mai numeşte etică profesională, ci prostituţie intelectuală.

    • Subscriu în mare măsură la cele afirmate mai sus. Un astfel de caz trece, în prima instanţă, prin legea statului şi nu prin a lui Dumnezeu. Aşadar, aş ţine cont în mod special de acest aspect la identificarea entităţii faţă de care cei doi se simt vinovaţi. dacă se simt vinovaţi faţă de Dumnezeu, i-aş ajuta să ajungă mai repede la Judecata de Apoi, singura instanţă pe care cei doi o creditează. Dacă se simt vinovaţi faţă de copil, le-aş aminti că-şi pot răscumpăra greşeala şi-l pot reîntîlni tot pe lumea cealaltă, aşadar le-aş recomanda să meargă mai repede acolo, chiar printr-un păcat de moarte, cum e suicidul. Dacă se simt vinovaţi faţă de duhovnic, aş încerca să le explic cum e cu spălarea pe creier, ceea ce deresponsabilizează fără să disculpe, şi atunci poate îi salvez pe ei, sau poate trimit un duhovnic la ispăşiri foarte lumeşti. Iar dacă se simt vinovaţi în general, fără să-şi poată identifica subiectul culpei, i-aş trimite înapoi la mititica, întrucît nu şi-au ispăşit pedeapsa.

  6. Iaca schimbai oleacă în postare datele problemei. Ştiu că nu e frumos, dar de dragul discuţiei cred că putem trece peste reacţia evidentă „chem poliţia”. Mulţumesc, Armand.

  7. Chematul politiei mi se pare exclus din start. Indiferent daca stii ca oamenii au venit la tine inainte sa fie judecati. Din punctele 6 si 7 reiese ca omul nu poate fi considerat un pericol pentru ceilalti. Stie psihologul ca sufletul copilului nu a ajuns in Rai? Caci daca a ajuns in rai parintii i-au facut un bine. Sunt naturalist si ateu, dar nu vad cum se poate stabili daca o persoana prezinta risc pentru societate atat timp cat stam cu sabia supranaturalului deasupra noastra. Toata stiinta, inclusiv psihologia, este atee in sensul ca nu tine cont de ipoteza Dumnezeu. Din acest punct de vedere chematul politiei este o afirmatie de propaganda atee.
    Cat despre dilema, raspunsul lui mijeaDeziua mi se pare de bun simt. Nu am ce sa adaug. Am fost candva la un psihoterapeut si a fost vizibil jenat cand am spus ca m-am simtit mai impacat dupa ce am aflat ca Feynman a spus: „Nu-mi este frica sa plutesc in Univers fara un scop care dupa toate aparentele nu exista” (citat aproximativ). Cred ca faceam propaganda atee🙂

    • Evaluarea gradului de pericol social al cuiva nu se face prin prisma religioasă, iar legea seculară, inclusiv cea română, nu discută existenţa şi eventuala destinaţie a sufletului. Din punctele 6 şi 7 reiese, respectiv, că n-ai voie să faci prozelitism şi să divulgi unor terţe persoane ce discuţi cu pacienţii – justiţia, în condiţiile legii, constituie o excepţie. Nu stăm cu sabia supranaturalului deasupra noastră pentru simplul motiv că legea tratează faptele, nu motivaţia metafizică a lor.

      Cum pui problema, întregul sistem de justiţie ar trebui considerat propagandă atee, mai ales acele prevederi care tratează obligativitatea comunicării infracţiunilor de care are cineva cunoştinţă. Sigur, este un sistem organizat pe principii seculare, dar între neutralitate faţă de religie şi propagandă antireligioasă există o oarecare diferenţă.

      • Din moment ce ipoteza supranaturalista nu este acceptata (in mod implicit) si naturalismul este premisa pentru toate institutiile statului atunci sunt propaganda atee. Faptul ca crestinii nu inteleg ca atunci cand folosesc o aspirina renunta la rugaciune, ca atunci cand merg in tribunal renunga la justitia divina etc este o problema de constientizare. Dar asta nu schimba realitatea.
        Evaluarea a orice se face prin rationament logic ce porneste de la premise. Care la randul lor sunt rezultatul unui rationament pornit de la niste premise. La baza exista niste premise epistemice care nu pot fi contestate logic ci doar acceptate sau respinse. Pentru mine preotii reprezinta un pericol social si duc la subminarea economiei nationale. As putea sa demonstrez logic, dar am la baza o filozofie naturalista. Numai intr-un anume context pot face o evaluare. Ori la nivelul societatii romanesti, majoritatea considera ca adevarat un context cu totul diferit, context in care evaluarea gradului de pericol social o pot face doar calugarii din manastiri.

  8. @paganu: nu stiu daca tu ai o formare psihoterapeutica, si mai ales din ce motiv ai vrut sa propui dezbaterea asta. Nu zic ca nu e interesanta, poate fi chiar fructuoasa, dar ma intrebam care a fost motivatia ta. Daca esti in domeniul psiho & stuff si ai vrut sa te consulti asupra acestui ipotetic caz, era mai firesc sa te consulti cu altii din bransa. Daca – probabi (se poate sa si gresesc) nu esti din domeniu dar te preocupa aspectul dilematic al cazului(si pe mine), sincer vorbind n-ai cum sa-l dezbati la modul serios pe un blog unde cititorii nu sunt nici ei in bransa, oricat si-ar da toata lumea silinta. Isi pot da toti cu parerea, dar o asemenea discutie e mai degraba ceva in genul „cum sa stai de vorba cu familia Xulescu despre ce i s-a intamplat, dar sa tii si cont de cateva principii etice ale terapeutilor” si atat. E ca si cum s-ar aduna cativa mai rasariti sa dezbata cum poate fi rezolvata o problema inginereasca, fara sa aiba niciunul studiile respective la baza; normal ca nu-i opreste nimeni sa-si dea cu parerea despre problema respectiva, numai ca la atata se poate reduce discutia – pareri proprii despre problema, nu solutii ingineresti.

    Da, toata lumea are senzatia ca se pricepe in domeniul asta, al psihoterapiei si consilierii, pentru ca la prima vedere pare foarte usor („se vorbesc cuvinte”, „se despica firu-n patru” etc. – de asta se si indreapta multi spre meseriile astea din nefericire), dar, de exemplu, aici s-a facut chiar si confuzia intre psihoterapeut si psiholog. Psihologul este doar absolventul unei facultati de psihologie si poate sa faca numai consiliere, si aia cam subtire, nu terapie. O formare serioasa in psihoterapie dureaza minim 4 ani dupa absolvirea anumitor facultati (psihologie, medicina, asistenta sociala), iar cine doreste sa se opreasca la acreditarea de consilier, face un pic mai putin. Totul se intampla cu ore de dezvoltare personala, asimilarea scolilor terapeutice, specializare pe scoala aleasa, supervizare si multe altele – deci nu in stilul palavre, cum ni se da impresia de la televizor.

    Alta chestiune – pe lumea asta nu exista numai psihanaliza si Freud.🙂 De exemplu la un astfel de caz ar merge foarte bine terapa experientiala, transgenerationala, structuralista, sistemica… and so on.

    Cazul propus este oricum foarte vag, pot exista enshpe mii de cazuri cu faptele descrise de tine, dar tratabile diferit. Oricum, un inceput foarte bun e ca parintii astia simt totusi vinovatie. E un capat de aţă de care terapeutul se poate apuca.

    Ai dreptate ca daca omul vine cu o framantare, nu poti sa-l indrepti fortat spre probleme paralele. Dar problemele cu care clientii merg la terapie sunt doar varfuri de iceberg (dileme religioase, adictii, fobii etc.), pe parcursul procesului se ajunge la corpul iceberg-ului, care e profund uman si universal.

    Sunt foarte multe tehnici si metode de lucru, chiar si in cadrul aceleiasi scoli. Explicatiile logice si concise nu au efect tocmai pentru ca acesti oameni au niste biasari, sau chiar niste tulburari, si *nu sunt capabili* sa auda mesajele aparent clare ca lacrima.

    Si in final iata un articol foarte util despre posibilitatile de abordare a clientilor (clientii includ si pacientii, dar nu invers) care opun rezistenta in psihoterapie. http://www.intrebare.ro/Schimbarea_terapeutica_si_terapia_prin_paradox.html
    Hai noroc!🙂

    • am pus cazul aici din pricina de cititori predominant atei. vreau sa pun o problema, nu sa obtin sugestii terapeutice, nu ma intereseaza cum „se poate trata” un astfel de caz, ma intereseaza cum gandesc cititorii mei eventualele solutii.
      in conditiile astea, o abordare de tip “cum sa stai de vorba cu familia Xulescu despre ce i s-a intamplat, dar sa tii si cont de cateva principii etice ale terapeutilor” ma satisface, pe cand una de tip „problema e complexa si are multe aspecte”, desi perfect justificata, mie personal nu-mi aduce nimic – nu aici pe blog si nu in contextul asta.
      intr-adevar, problema merita cu prisosinta studiata profesionist, iar faptul ca aici pe blog eu am prezentat cazul intr-un mod foarte simplist, iar altii l-au abordat fix asa cum ii taia capul nu inseamna negarea acestui lucru.

      „Alta chestiune – pe lumea asta nu exista numai psihanaliza si Freud.”

      N-as fi crezut😛

      PS. Nu sunt terapeut, am un inceput de formare in AT, fara sa fi facut vreo facultate compatibila (deci formarea aia o fac doar pentru sufletul meu, cel putin deocamdata). Multumesc pentru comentariu si mai ales pentru link.

  9. Hehe, mersi si eu de raspuns. O sa revin mai tarziu mai pe larg, pana atunci uite un banc cu shrinks😀.

    O femeie facea terapie psihanalitica de ani de zile, fara niciun rezultat. Problema era ca nu putea scapa de frica de monstrii de sub pat. Analistul a sondat, a intors pe toate partile tot ce se putea… degeaba. Asa ca femeia renunta la terapie, dezamagita.

    Dupa 2 saptamani o intalneste psihanalistul din intamplare pe strada si-o intreaba in ce stare mai e. Femeia e radioasa, toata un zambat, ii spune ca a fost la un terapeut comportamentalist care a scapat-o de problema intr-o singura sedinta. Analistul se indigneaza, protesteaza ca asa ceva nu este posibil etc. si o intreaba ce i-a zis ala asa de grozav. Si ea raspunde „mi-a zis sa tai picioarele de la pat”. :p

  10. hmm..si pe mine ma preocupa psihanaliza, tot pt mine…ce studii ai tu, defapt? eu sunt in Poli…eram curioasa, ma bucur ca mai are cineva asemenea preocupari…

    • pai presupun ca nu sunt asa putini aia cu asemenea preocupari🙂. altfel, eu is interesat mai degraba de analiza tranzactionala, care e un soi de pui mutant al psihanalizei, iar de studiat, am studiat limbi straine.

  11. amateurs…🙂

  12. Dacă părinţii au plătit pentru fapta lor în faţa oamenilor asta nu-i absolvă şi în faţa lui Dumnezeu; să se roage pentru iertarea păcatelor).
    Preotul este responsabil pentru sufletele pe care le păstoreşte (să se căiască!).

    Desigur evenimentul poate fi unul pur fictiv, pentru a discredita credinţa şi puterea rugăciunii [scenarii şi teste satanice) „Să nu ispitiţi pe Domnul” (Deuteronom 6:16)

    • Hai s-o luam pe rand:

      1. Parintii au platit in fata oamenilor, facand puscarie; mai tre’ sa plateasca, zic unii, si in fata lui Dumnezeu, dar asta nu ma priveste pe mine si nu intra in discutia de fata din punctul meu de vedere (ceea nu inseamna ca nu poti mentiona aceasta posibilitate, doar ca n-am de gand s-o discut).
      2. Preotul poate fi la fel de responsabil si pentru moartea copilului daca a sfatuit parintii sa lase medicamentele si sa se increada exclusiv in puterea rugaciunii. E un caz extrem, intr-adevar, nu spun ca toti sau macar majoritatea preotilor fac magarii din astea.
      3. Evenimentul poate fi unul pur fictiv, dar NU E. Si nu e nici singular. Chiar recent, niste parinti au fost condamnati in State pentru o chestie de genul asta. Exista pe undeva si o carte de la care am pornit cu postarea asta (n-am citit-o, doar am auzit de ea si mi-a dat de gandit). Daca nu ma insel, se cheama „We killed our son” si a fost scrisa de niste parinti precum cei de mai sus ca parte din procesul terapeutic (respectiv, terapeutul la care au apelat in urma povestii respective le-a recomandat sa scrie aceasta carte. Nu stiu daca au apelat si la preot).
      Postarea n-am pus-o ca sa ispitesc un Dumnezeu in care nu cred, nici pentru a discredita credinta (cu care n-am nimic de impartit; problemele mele se leaga de anumite manifestari ale ei) si nici puterea rugaciunii (pe care eu o consider a fi pur placebo acolo unde exista, dar nu am pus postarea ca sa scot in evidenta acest lucru). In caz ca n-ai citit comentariile de mai sus, motivul acestei postari a fost curiozitatea mea privind modul in care niste atei ar reactiona daca s-ar vedea pusi in fata unui asemenea caz extrem.

  13. Le-as spune ca e firesc sa se simta vinovati si ca trebuie sa invete sa traiasca cu aceasta povara.

  14. Dana, asta ar însemna să trăiască permanent cu povara asta, chiar dacă au fost şi inchişi… nu ăsta e scopul vieţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: