De căcat

Găsesc că Băse e de căcat când se încăpăţânează să nu-l desemneze pe Johannis pe motiv că în spatele lui s-ar afla Felix, Patriciu, Hrebe şi compania. Găsesc că PSD, PNL şi UDMR sunt de căcat când refuză să ia în calcul nişte discuţii cu premierii desemnaţi de Băse pe motiv că în spatele respectivilor se află Băse, în condiţiile în care din discuţiile alea ar putea ieşi un guvern. Nu că aş muri de dorul unui guvern – dimpotrivă, m-aş simţi extrem de bine fără guvern. Dar problema nu e că n-avem guvern, ci că avem guvern, şi nu orice guvern, ci chiar guvernul Boc care, colac peste pupăză, nici măcar nu mai poate împrumuta bani ieftini de la FMI, ci e forţat să împrumute bani scumpi de la bănci. Pe care îi plătesc eu, cu bonusul că băncile nu mai dau bani la populaţia amatoare de garsoniere care să-mi poată astfel cumpăra mie garsoniera din Sălăjan – a propos, vând garsonieră în Sălăjan. Cineva interesat? Dar să nu divaghez.  PSD e de căcat că îl acuză pe Băse de generarea crizei când putea bine-mersi să desemneze alt ministru de Interne şi să-şi vadă de treabă. Băse & PDL sunt de căcat când acuză PSD de generarea crizei, când puteau să-l lase dracu’ pe Nica la Interne (nu era şi n-avea cum să fie mai rău decât Pogea la Finanţe). PNL e de căcat când acuză PSD şi PDL de halul în care se află economia, de parcă n-ar fi aruncat bani cu lopata în toate părţile atunci când i-au avut. PSD şi PDL sunt de căcat când dau vina pe PNL, în condiţiile în care guvernarea pe care şi-au asumat-o a atins nişte culmi de incompetenţă pe care nu le credeam posibile. Băse e de căcat când agită săbii şi buzdugane (mai era unu’ care se credea voievod) şi când ba se luptă cu criza, ba declară că nu-i treaba lui să se lupte cu criza. Şi când merge în campanie la braţ cu Neţoiu. Şi când se pupă cu Bercea Mondialu’. Şi când se cacă pe ea de Constituţie, iar după aia zice că a fo’ greşeală de exprimare. Şi când se înconjoară de slugi penibile. Şi când spune de două ori aceeaşi poveste cu tricolorul şi catargul, cu exact aceleaşi inflexiuni şi aceeaşi concentraţie de lacrimi în voce. Boc e de căcat din atât de multe motive încât mi-e lene şi silă să le înşir, dar am să menţionez totuşi că, aşa cum unii se cred voievozi, Boc se crede vechil – vezi faza cu biciul – şi poate chiar asta e. Jalnic. Geoană e de căcat când e îngrijorat de soarta bugetarilor care ar putea fi daţi afară în condiţiile în care un salariat care produce plusvaloare ţine în spate j’de pensionari şi bugetari, iar aparatul funcţionăresc e supradimensionat, greoi, ineficient şi nu în ultimul rând extrem, da’ extrem de nesimţit. Şi când se face că n-a fost la guvernare, nici gura nu-i miroase. Şi când preia ştafete de la Iliescu, şi când se bate cu pumnii în piept pe motiv că-i campionul concilierii şi dialogului, ceea ce nu-l împiedică să fie câine când pleacă de la teveu şi discută cu adversarii politici. Şi când e garantat de Vanghelie. Ah, şi de Hrebe. Crin e de căcat când plănuieşte să dea fuga la Patriarh imediat ce pupă funcţia de preşedinte cu vederi liberale al unui stat laic, dac’o pupă. Şi când ar vota cu Vadim şi Jiji mai degrabă decât cu Băse (e ca şi cum ai cere azil în Coreea de Nord pe motiv că acasă la Vaslui mori de foame). Şi când o dă după aia la întors, că de fapt n-ar vota, da’ dacă ar fi să fie, ceea ce n-o să fie, da’ dacă ar fi, ar vota. Şi când îl acuză pe Băse de mârlănie şi agresivitate în condiţiile în care de-a dreapta lui şade Sică Orban, cu nimic mai puţin mârlan şi agresiv decât primul mârlan agresiv al ţării. SRS şi Chireac sunt de căcat că sunt nişte şantajişti ordinari. Cătălin Macovei e de căcat că nu dă fuga la procuratură şi se lasă şantajat, ergo e şantajabil. Realitatea TV e de căcat că nu dă ştirea cu SRS şi Chireac. Traian Ungureanu e de căcat că merge la Realitatea, la o dezbatere cu subiect anunţat, şi în loc să ceară două minute să vorbească off-topic, să remarce faptul că SRS şi Chireac sunt nişte şantajişti ordinari şi Realitatea nu dă ştirea şi apoi să continue civilizat dezbaterea, se apucă să se certe ca la uşa cortului cu moderatorii, să deturneze, practic, juma’ de emisiune, după care se cară că de, şi-a făcut numărul. Vreau să văd şi eu o situaţie în care A şi B sau A, B şi C se ceartă şi se acuză reciproc, dar măcar unul din ei să nu fie de căcat. Se poate? Nu? De ce-i toată lumea de căcat? Wtf??!!! Eu nu sunt de căcat, şi deci merit să nu fiu reprezentat, guvernat şi informat de oameni de căcat. Dar uite că sunt. Oare oi fi şi eu de căcat? Garsoniera nu-i de căcat, e spaţioasă, 39 de metri pătraţi, cu balcon, două debarale, baie în care poţi să faci baie, nu doar duş, e aproape de metrou, piaţă, Billa şi de pizzeria New York pe care n-o recomand că e de căcat, şi până nu de mult a avut un şotron desenat pe tavan. Îl mai are şi acum, dar e acoperit de un strat proaspăt de lavabilă. Dacă îmi place de tine, îi pun şi termopane.

Din nou cu ţigănci lesbiene

Amuşinând pe Vox Publica, dădui peste o postare de-a lui Pătrăşconiu în care autorul invita cititorii la reflecţie asupra afirmaţiei lui Remus Cernea cum că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică, când va avea  preşedinte o femeie romă, lesbiană şi atee pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”. N-am să mă apuc să caut şi să comentez reacţii imbecile creştino-legionaroide, întrucât sunt pe cât de suculente, pe atât de greţoase, iar eu nici măcar nu mi-am terminat cafeluţa. Am dat, însă, la postarea respectivă, peste două comentarii care mi se par simptomatice, ale unor indivizi despre al căror nivel real de civilizaţie am oarece îndoieli, dar care, spre deosebire de creştinoizii şi fasciştii citaţi pe alte bloguri întru amuzarea ateilor, nu se apucă să-l facă albie de porci pe Cernea, ci îşi exprimă civilizat punctul de vedere. Aşa cum văd eu lucrurile, ăştia reprezintă punctul de vedere al românului urban mediu, ăla de pe stradă care nu iese în evidenţă, nu se duce să pupe moaşte, nu se bate cu cărămida în piept exhibându-şi patriotismul. Ba unul dintre comentarii chiar miroase a om care a făcut o facultate (n-am să zic om educat, că asta-i altă treabă). Dar să vedem ce spun cei doi:

 

„Nu-i dau dreptate d-lui Cernea. Nu din prisma prejudecatilor (care colcaie in tara asta), ci din prisma realitatii. Un om (femeie sau barbat) rrom(a) lesbiana(homosexual) si atee(u) reprezinta o minoritate a minoritatii. Si asa ceva nu poate fi ales democratic, indiferent de calitatile persoanei.  Pentru ca oamenii nu se simt reprezentati de el/ea.”

 

„Ganditi-va cat de meseriasa in arta manipularii poate sa fie persoana cu cele trei calitati de mai sus, ajunsa presedinte la noi. Pana si Basescu s-ar simti complexat de un asemenea manipulator.”

 

În esenţă, oamenii spun cam acelaşi lucru. Nu se poate, domnule. Cel puţin nu fără o doză straşnică de manipulare. Pentru că, se pare, în opinia românului mediu, reprezentarea politică e ceva ce ţine de culoarea pielii, de preferinţele sexuale şi de etnie. Nu de interesele cetăţeanului şi de modul în care un om politic înţelege să le urmărească şi să le respecte, nu de ce face omul politic sau potenţialul om politic, ci de ce este sau mai degrabă de ce pare a fi. N-am să fiu nedrept aici, nici alţii nu sunt mai breji – cam peste tot în lume, şefii de stat sunt bărbaţi coloraţi ca majoritatea locuitorilor din zonă şi care şi-o trag cu femei. Dar există locuri pe lume în care se află sau s-au aflat la putere femei de genul Angelei Merkel sau al lui Margarent Thatcher. Există un loc unde măcar jumătate din alegători au avut de ales între a susţine un negru sau o femeie (şi s-au ales cu negrul; în fine, aici e de discutat, mie negrul ăla mi se pare destul de alb), există locuri în care există hai nu un preşedinte, hai nu un prim-ministru, da’ măcar un deputat homosexual. Sau lesbiană. Sau ateu (fireşte, mă refer la cazurile în care astfel de opţiuni sunt declarate). Există (aici e doar o impresie personală, dar de care sunt pregătit să ţin cu dinţii) locuri în care creştinii sunt capabili să voteze un ateu, iar heterosexualii un homosexual sau o lesbiană pentru simplul motiv că acel om LE REPREZINTĂ INTERESELE REALE. Nu pentru că se fute sau se şterge la cur sau se închină la fel ca ei, ci pentru că au nişte interese bine definite şi votează pe cine li se pare că i-ar ajuta mai eficient să şi le urmărească. Oamenii ăia ştiu ce vor, şi când doresc un lucru, e vorba de dorinţe de oameni maturi, nu de boraci de cinci ani. Vor taxe mai mici sau birocraţie mai eficientă, nu o Olandă sau o Suedie ca soarele sfânt de pe cer.

 

La noi, singurii care vor chestii bine definite sunt fascist-creştinoizii (a se vedea mai sus) pe de o parte şi o extrem de mică masă de oameni cu opţiuni clare care se uită cu lupa la programele politicienilor, doar-doar or descoperi oleacă de substanţă pe care să o poată vota sau respinge în mod raţional. Unii votează cu Becali/Vadim, ceilalţi cu cine le surâde după o analiză cât de cât raţională a poveştii. Restul votează la oha, emoţional, aiurea, instabil sau, dimpotrivă, oferă de fiecare dată acelaşi vot înţepenit pentru că le e lene să voteze altceva. Care cu Băse că are coae, care tot cu Becali/Vadim, dar la mişto, care cu Iliescu că le-a dat pământ şi le-a mărit pensiile, care cu Năstase că e un domn, nu ca Băse, care cu Geoană că şi el e un domn şi e finuţ şi a fost în America, care cu Crin că e liberal (whut???). Şi au impresia că reprezentarea politică înseamnă să-l votezi pe ăla care seamănă cu tine sau, mai degrabă, cu care ţi-ai dori să semeni. Aşa, cam ca la personajele de benzi desenate. Cum ziceam şi în altă postare, chiar şi excluzând extremiştii, românul obişnuit de pe stradă e un animal destul de neplăcut.

Cernea (nu neapărat) preşedinte!

M-am decis să votez în turul întâi, ceea ce, credeţi-mă, e lucru mare, dată fiind lipsa mea de entuziasm cu privire la adunătura noastră de candidaţi. În turul doi ar fi fost oricum posibil să votez, în sensul în care în anumite situaţii m-aş fi simţit obligat să merg şi să aleg răul oleacă mai mic. În ce priveşte turul întâi, însă, mărturisesc că mi se rupea (şi continuă să mi se rupă, după cum se va vedea) care vor fi primii doi clasaţi. Mi-a trăznit prin cap, însă, că, aşa cum votul nu e musai să fie exprimat în realitate în favoarea unui candidat (după cum o demonstrează votul negativ), n-are de ce să trebuiască musai să fie exprimat în scopuri legate de deciderea viitorului ocupant al postului de preşedinte. Conjunctural, pot apărea motive – le putem spune chiar parazite – pentru care un individ, altfel prea puţin înclinat să-şi petreacă o jumătate de oră dintr-o duminică mergând la vot, să-şi mişte, totuşi, fundul şi să-şi bage ştampila în floarea politichiei româneşti.

În cazul de faţă, motivul meu personal e legat de domnul Remus Cernea. Cei care citesc regulat acest blog vor fi, fără îndoială, profund surprinşi că un om credincios şi cu frică de Dumnezeu aşa ca mine ar vota cu un ateu care vrea ţigănci lesbiene la preşedinţia României. Ce vreau să spun, însă, e că, dacă domnul Cernea ar avea şanse să ajungă preşedinte, m-aş feri ca de Necuratul să-l votez. De ce? Păi pentru că un om naiv în sensul bun al cuvântului – deoarece a înota împotriva curentului şi a încerca să te pui de-a curmezişul prostiei oamenilor, aşa cum face în prezent domnul Cernea, necesită o bună şi, de altfel, salutară doză de naivitate – s-ar transforma, în infinit de puţin probabila situaţie în care ar ajunge la Cotroceni, într-un om naiv în sensul rău al cuvântului, adică manipulabil şi incapabil să controleze ceva pentru simplul motiv că ar cădea în politică cu hârzobul din cer, fără să ştie cu ce se mănâncă preşedinţia, fără să cunoască lighioanele împreună cu care trebuie să aibă grijă de soarta ţării şi fără să ştie ce butoane trebuie să apese ca să-i iasă pasienţele. Dreptu-i, nici ăilalţi nu sunt buni de preşedinte (de-aia nu-i votez), dar, în anumite cazuri, problema e alta, şi anume că sunt porci şi li se rupe extrem de tare de mine. Revenind, însă, nu-l vreau pe Cernea preşedinte, dar am să-l votez. De ce? Păi de vizibilitate. Remus Cernea susţine secularismul. În treacăt fie spus, e cam singurel şi cam stingher dacă nu punem blogurile la socoteală. Am să-l votez sperând ca un procent cât mai ridicat să arunce oleacă de lumină de reflector asupra chestiunii respective, mult prea ignorată de mass-media. Sub 1% ar fi inutil. Probabil că şi un 2% la fel. Un 3% poate că ar determina vreun nene sau vreo tanti cu ceva audienţă de pe la vreun post TV naţional să vorbească despre Remus Cernea timp de câteva minuţele, pomenind pe scurt despre treaba cu secularismul. Un 4% poate că ar atrage în mod real atenţia asupra existenţei unor indivizi care, în momentul de faţă, nu există statistic şi sunt practic invizibili în media – ateii. Un (îndrăznesc să sper) 5% poate ar duce la o dezbatere de o oră asupra secularismului. Un 7% (deja delirez, nu mă băgaţi în seamă) poate că ar convinge realizatorii TV că şi secularismul poate face audienţă – de nişă, dar audienţă. Cât de sus – sau de jos – credeţi că se poate merge?

Uuuuuhaaaa!

Nimerind, din întâmplare, la televizor cu cafeaua în mână, am dat peste ceva ce n-am mai văzut şi, dată fiind evoluţia generală a societăţii româneşti, nici nu speram să văd vreodată. O mică dezbatere la Realitatea TV, nu ştiu numele moderatoarei – se pare că lucrează ziua, când eu mă aflu prin alte părţi decât în faţa televizorului, respectiv la calculator. Invitaţi – Pavel Lucescu şi Alfred Bulai, sociolog de felul lui. Titlul afişat era „Credinţă şi politică” (deci am ciulit urechile, am dat mai tare şi-am început să legăn mai tare copchilu’ ca să nu mai miaune), şi ocazia era nu’ş ce sărbătoare religioasă care e azi şi care implică stat la cozi cu orele şi călcatul aproapelui pe şi în picioare. Nu ştiu exact ce sărbătoare, că n-am prins de la început, probabil e cu moaşte. Dar să lăsăm vorbăria. Spicuiesc din memorie:

Alfred Bulai:

„După ateismul forţat am trecut la religiozitate excesivă. Suntem prea religioşi pentru a face parte din lumea contemporană.”

„Statistic vorbind, nu avem atei, ceea ce este o aberaţie.”

„Orice occidental ar fi în pragul preinfarctului dacă ar auzi că un primar vrea să facă biserică.”

„Nici comuniştii nu se luau de ăia micii, nu se apucau să facă propagandă la clasa întâi.” (în mod evident, cu referire la predarea religiei în şcoli)

Pavel Lucescu:

„Majoritatea politicienilor sunt atei care nu au curajul să se declare.”

„S-a ajuns la situaţia în care prezenţa masivă a politicienilor la evenimentele religioase face ca participarea lor să nu aducă puncte politice, însă absenţa să le fie penalizată.” (sau ceva de genul acesta, cum ziceam, citez din memorie)

Cum ziceam, n-am văzut aşa ceva la televizor, nici nu speram să văd. La televizor apar diverşi părinţi, diverse măicuţe şi Oreste pe post de bomboană pe colivă. La mai mare, Realitatea, că multe păcate ţi-ai mai spălat într-un sfert de oră!

Mentalitate de loseri

Am zis loseri. Ar fi trebuit sa zic labagii. Mentalitate de om care si-o freaca la el in dormitor cu gândul la ţâţele cine ştie cărei starlete. Nimeni nu-l bagă în seamă, dar el şi-o freacă fericit crezând sincer, pentru un moment, că a prins vreo bunăciune de blondă de un sfârc. Că a pus şi el mâna pe comoară. Hai, nu mâna, un deget. Nu văd absolut nici o diferenţă între asta şi toate televiziunile imbecile care au titrat toată ziua „Premiul Nobel pentru o româncă”, „Nobelul pentru o scriitoare de origine română” etc. Hai să fim şi noi mândri de ceva, măcar o zi. Hai să ne facem că suntem părtaşi la o realizare. Hai să ignorăm realitatea, încă o zi. Hai să şterpelim nişte culoare din alte părţi, de la alţi oameni, şi să ne boim viaţa oleacă.

Herta Müller nu-i româncă. E nemţoaică şi scriitoare de expresie germană. Iar faptul că s-a născut în România, ba mai mult, în România lui Ceauşescu, a fost o întâmplare, o belea pe care poate norocul, dar eu cred că voinţa şi curajul, au ajutat-o s-o corecteze. Şi sunt convins că, indiferent de valoarea ei ca scriitor, nu Nobelul ăla e cea mai importantă realizare din viaţa ei.

Cât despre chestiile de soiul burtierelor de azi, astea sunt lucruri care mă fac cu adevărat să fiu jenat de faptul că sunt român. Nu înjurăturile, nu grătarele de te miri unde, nu manelele, nu scuipaţii, nu nesimţirea. Astea mă irită şi mă scot din sărite. Dar meschinăriile de genul ăsta mă fac să-mi fie ruşine.

PS. Nu ştiu dacă a fost frumos din parte-mi să fac comparaţia de mai sus. Cu siguranţă e extrem de neelegantă. Am să dau, însă, eleganţa pe claritate – laba e labă şi n-are sens să ne ascundem după deşti.

Pundit kitchen

http://punditkitchen.com/

Luând lucrurile în ordine

Luând lucrurile în ordine (şi pe scurt, că iar mi-e somn):

• Aţi văzut la teveu ştirea aia cu popii din Timişoara care se plângeau de criza care le golea cutia milei? A se lua verbul „a goli” cu un dram de sare şi piper – nu le dispăreau banii din ea, dar în loc de 6000 de lei pe lună fac acum numai 3000. Asta înseamnă, pasămite, „a goli” pre limba popească. Pauvres, pauvres pussycats… Şi ruşine enoriaşilor iubitori de arginţi care au impresia că mântuirea se cumpără doar cu metanii, post şi rugăciune!

• Aud că, în noua şi minunata lege a învăţământului, religia s-a înfipt bine în trunchiul comun al programei şcolare preuniversitare, ocazie cu care urez celor responsabili de asta un călduros ‘ai sictir.

• Lăsând niţel la o parte cele sfinte, aud, de asemenea, că Guvernul şi-a asumat responsabilitatea în Parlament pe nişte texte de legi şi-a publicat pe site-ul propriu nişte texte de legi niţel altfel. N-am stat să verific (că mi-e somn), dar îi cred în stare. Aşa stând lucrurile, râd mânzeşte afişând o privire lejer maniacală. România te iubim că ca tine nu găsim!

• Şi revenind la religie şi relaţia ei cu statul, am dat în seara asta, prin bunăvoinţa faringulei, peste fraza săptămânii: „A village cannot reorganize village life to suit the village idiot”. Interviul întreg aici.

• Ah, să nu uit. Astăzi, în premieră, Sofia s-a întors singurică de pe spate pe burtică. În curând o să înceapă să mişune de-a buşilea şi să-şi bage degeţelele prin prize şi alte locuri de genul ăsta.

Chestii care-au stat sau încă mai stau în gâtul Bisericii

Ofer aici o listă neexhaustivă a chestiilor cu care creştinismul organizat sub formă de diverse Biserici (pe care le voi vârî aici în aceeaşi oală) s-a luptat şi, în unele cazuri, se mai luptă încă, cu ghearele, dinţii şi cădelniţa.

1. Ştiinţele naturii. Mă refer la versiunea pe bune, care porneşte adunând informaţii şi după aia ajunge să tragă concluziile, nu la versiunile care pleacă de la concluzii şi ajung să susţină tâmpenii cât sistemul solar. Da, ăla heliocentric. Fie că e vorba de cine se învârteşte în jurul cui şi cine se trage din cine, de locul de unde vine ploaia (din nori sau din „tării”) şi de un’ se duc raţele când se duc, Bisericile au prostul obicei de a se pune, moţ-cocoţ, de-a curmezişul realităţii. Că ştiu ele mai bine ce şi cum. Scrie în Biblie.

2. Tehnologia. În special aia utilă. Biserica nu s-ar ridica împotriva budelor japoneze ultratehnologizate, alea care îţi dau pantalonii jos, te gâdilă la fund ca să uşureze actul defecării, te spală, te şterg şi fac toate astea citind ziarul în locul tău. Nu, alea sunt absolut inofensive, spiritual vorbind. Şi, uitându-mă la luxul orbitor al Vaticanului, am aşa o bănuială că orice papă, de la sfântul Petrea la Benedict XVI, ar aprecia aşa cum se cuvine o astfel de mostră de tehnologie. Pe de altă parte, un telescop, un accelerator de particule (cum adică să scotoceşti Creaţia după particula lui Dumnezeu? Blasfemie!!!), un cod de bare – astea sunt de la Satana şi trebuie stârpite.

3. Mâncarea. Nu toată, ci pe bucăţi. La introducerea în Europa, cartoful a întâmpinat o rezistenţă furibundă din partea Bisericii Catolice, din pricină că era mâncare păgânească şi tuberculii mai creşteau şi sub pământ, în împărăţia Satanei care va să zică. Nu conta că ar fi contribuit substanţial la reducerea ghiorăiturilor de maţe care răsunau pe-atunci pe bătrânul continent (fireşte, nu şi din mânăstiri). Biserica n-are drept scop umplerea burdihanelor credincioşilor, căci omul nu trăieşte numai cu pâine etc. etc. etc.
Nu mai vorbesc despre inventarea posturilor şi a interdicţiilor de a hali carne miercurea şi vinerea. Între altele, obiceiurile astea neplăcute au avut darul de a contribui la trimiterea fondului pe apa Sâmbetei şi la exacerbarea formei – n-ai decât să ucizi, să furi, să minţi, să înşeli şi să te caci în capul aproapelui. Dacă ţii posturile (şi-ţi plăteşti dările la biserică), eşti ok.

4. Medicina. Nu zic, multă vreme medicina a fost dacă nu apanajul călugărilor, atunci măcar practicată intens de către aceştia, mai ales în Vest. Dar ia să te pună Necuratul să treci de nivelul ceaiului de coada-şoricelului, al luării de sânge şi, în cel mai bun (sau rău) caz, al amputării unui membru ros de cangrenă. Ia să iei medicina ceva mai în serios şi să treci la celule stem. Sare Biserica de fund în sus? Păi sare, cum să nu sară.

5. Sexul. Îngăduit în silă de Biserică, pentru că altfel n-ai cum să creşti, să te înmulţeşti şi să stăpâneşti pământul (exceptând cazul în care te clonezi, dar şi aici Biserica are ceva de spus). Dacă nu are legătură directă cu creşterea, înmulţirea etc., nu e bine. Chit că Dumnezeu, când l-a făcut pe Adam, nu s-a gândit să-l bage în călduri de două ori pe an şi după aia să-l lase în pace să-şi vadă de treabă. Ei bine nu, Dumnezeu i-a înfipt bine în creier (şi nu numai) o poftă pe cât de straşnică, pe atât de permanentă de futut. Poate vă întrebaţi ce ne-om face când vom fi umplut de tot Pământul? Să nu ne facem griji, ci să luăm aminte la păsările cerului şi la florile câmpului, care n-au auzit de prezervativ şi uite că, prin grija Domnului, nu se înmulţesc peste măsură.

6. Gândirea liberă, gândirea critică, raţiunea. De când şi-a dat duhul biata Hypathia din Alexandria în ghearele unor robi ai Dumnezeului iubirii, Soarelui dreptăţii, Iubitorului de oameni etc. şi până în ziua de astăzi, Biserica stă cu toroipanul după colţ şi aşteaptă să treacă vreun firicel de gândire liberă. Când trece firicelul, paşnic şi afundat în meditaţie cum îi felul lucrurilor raţionale de pe lumea asta, Biserica – poc! îi arde una în numele tatălui, pentru că, nu-i aşa, gândirea raţională e o cale ideală, alături de simţurile trupului celui păcătos, pentru ca Satana să puie stăpânire pe sufletele noastre.

7. Alte Biserici si credinţe. Nu dezvolt problema, e treaba lor dacă au chef să se înjure între ei.

8. Bestsellerurile idioate. Aici nu pot fi decât de acord – există pe lumea asta cărţi care-s absolut de căcat. Mi se pare, însă, amuzant faptul că Vaticanul le face moca reclamă în moduri cum nu se poate mai eficiente.

9. Democraţia. Precum în cer aşa şi pe pământ – în cer e monarhie, aşa să fie şi prin părţile noastre. Şi încă de drept divin, căci monarhia constituţională e un pischwasser nedemn de o ţară creştinească. Cine ar îndrăzni să-şi imagineze un parlament de îngeri? Care, eventual, să lanseze moţiuni de cenzură la adresa Administraţiei divine? Aveţi idee de vreo situaţie în care vreo Biserică (nu mă refer la popi izolaţi, ci la capi ai uneia dintre principalele Biserici creştine) a sprijinit instaurarea unui regim democratic? Sau votul pentru femei? Sau puterea pulimii de a avea un cuvânt de spus, fie el cât de insignifiant, când vine vorba de guvernarea cetăţii? Eu îmi aduc aminte de Luther care-i boscorodea pe husiţi şi de scrisoarea de felicitare a lui Teoctist pentru Ceaşcă.

10. Somnul. Fie că e vorba de utrenie, de matutini sau de boxele aşezate cu evlavie prin curţile bisericilor de pe la noi, oastea Domnului luptă fără şovăire împotriva somnului, moartea cea mică, născocit de Satana pentru ca, Mirele venind, să ne găsească adormiţi şi scârbindu-se, să-şi întoarcă chipul de la noi. An’ stuff.

Am lăsat somnul la urmă ca să n-adorm înainte să termin de scris postarea. E două noaptea. Mă duc să mă culc.

De la Abureli citire

Printre abureli on-line, dăm peste o listă de păcate care opresc creştinul de la împărtăşanie (sau chiar mai rău dacă păcatul e mare) inclusă în Molitfelnicul cel mare de la Chisinau şi batută în ţinte pe o grămadă de site-uri creştine din România. Spicuiesc, în ordinea gravităţii:

Femeia care pierde pruncul fara voia ei, 1 an sa nu se impartaseasca.

Cel ce a facut malahie (Onania), 40 de zile sa manance hrana uscata si sa faca cate o suta de matanii pe zi, si cu mare cainta in suflet hotarandu-se de a nu mai gresi; se poate impartasi cu Sfintele Taine. Daca nu indeplineste canonul aratat mai sus, 1 an sa nu se impartaseasca.

Care va să zică, pierderea involuntară a unei sarcini este, moral vorbind, dubioasă, şi gravitatea faptei (care faptă??) la fel de mare ca cea a unei labe (deşi femeii astfel lovite de Domnul nu i se dă ocazia de a posti 40 de zile şi de a bate mii de mătănii pentru a i se îngădui să ia Sfânta Împărtăşanie. Deci parcă laba e un păcat ceva mai mic decât avortul involuntar).

Daca va manca cineva de dulce miercurea sau vinerea precum si in Postul Pastelui, 2 ani sa nu se impartaseasca

Deci nerespectarea postului e mai gravă ca laba. Ok, bine de ştiut.

Cei care dau in carti, care dau cu bobii, care ghicesc in cafea, care dau cu ghiocul, care descanta si cei care se duc la ei; cei care poarta talismane, martisoare, buruieni descantate sau altceva de acest fel; cei care pun semne la copii si la vite sa nu se deoache, 6 ani sa nu se impartaseasca.

Purtarea unui mărţişor e, prin urmare, de două ori mai gravă decât o labă făcută în post cu un copan de pui în dinţi.

Curvarii (Curvie se cheama atunci cand doi necasatoriti sau vaduvi desfraneaza.), sapte ani sa nu se impartaseasca. Preacurvarii (Cei casatoriti, desfranand cu persoane straine casatorite se numesc preacurvari.) , homosexualii (Homosexuali se numesc aceia care desfraneaza anal barbat cu barbat sau barbatul cu sotia lui desfranand in chipul aratat mai sus.), cei care se impreuna cu dobitoacele, cei ce se impreuna cu femeile lor peste fire (impreunarea peste fire este atunci cand barbatul sau o femeie isi fac demonica placere sarutandu-se unde nu trebuie.), 15 ani sa nu se impartaseasca. Cel ce a curvit cu femeia sa peste fire(impreunarea peste fire este atunci cand barbatul sau o femeie isi fac demonica placere sarutandu-se unde nu trebuie.), sa nu se impartaseasca 15 ani; la fel si femeia se canoniseste daca a fost cu voia ei; iar daca a fost silita (adica fara voia ei), 6 ani sa nu se impartaseasca [de ce???!!].

Aproape nimic nou aici, se ştie că sfinţii părinţi nu apreciază sexul (atunci când e practicat de alţii) ci îl îngăduie numai în silă, şi doar atunci când participanţii (obligatoriu doi, nici unul singur, nici mai mulţi, şi doar bărbat şi femeie) trec mai întâi pe la popă să-i pupe mâna şi să-i dea darul. Şi, spun asta din proprie experienţă, să se plictisească îngrozitor preţ de trei sferturi de oră. Nu pot, însă, să nu remarc că femeia silită la perversiuni sexuale (deci, practic, violată) e potcovită cu 6 ani oprire de la Sfânta Împărtăşanie.

Cel ce a ucis de bunavoie, 20 de ani sa nu se impartaseasca.

Cel mai greu păcat din listă e omuciderea, aşa cum se cuvine – ai omorât cu bună ştiinţă, 20 de ani nu mai pupi sângele Domnului.

Acela care ar ocari, ar barfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar daca ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemei si lepadat de la Biserica ca unul ce s-a indepartat de Sfanta Treime si la un loc cu Iuda va fi partea lui si 2 ani sa nu se impartaseasca, chiar de 1-ar lerta preotul, caci zice Scriptura: “Pe mai marele poporului tau sa nu-1 vorbesti de rau”.

Asta e preferata mea: ocărârea, pocnirea sau bârfirea unui popă sunt pedepsite cu un banal 2 ani – cât o labă în doi, dar ia fiţi atenţi la formularea frazei. Avertismentul e cât se poate de clar şi răspicat – jos labele de pe popă, că te arzi.

Triunghiul dramatic

Triunghi dramatic – model psihologic al unui anumit tip de interacţiune, în care participanţii au de ales între rolurile de victimă, persecutor şi salvator. Cuvântul cheie e cel de rol; participanţii îşi asumă voit rolurile respective fără să fie, în realitate, nevoiţi să o facă, deşi, în general, lucrul ăsta nu e conştientizat.

Ca să fiu mai clar, victima din triunghiul dramatic nu e o victimă reală, a unei situaţii reale în care păţeşte diverse chestii neplăcute pentru că, de pildă, a avut ghinion, ci e un pur şi simplu un om care şi-o caută cu lumânarea. Dacă prietenul te bate măr în fiecare seară iar tu te întorci la el în fiecare dimineaţă, eşti o victimă de profesie. Dacă te hotărăşti să-l părăseşti şi după aia te combini cu altul care te bate de trei ori pe zi în loc de masă, se cheamă că ai trecut deja la subtilităţi şi te pregăteşti să joci în liga întâi a victimelor. Dacă ţi se întâmplă foarte des să faci curte pe faţă unor neveste de mafioţi, eşti un Donald Trump al victimelor de profesie şi se cheamă că nu mai ai nimic de învăţat în domeniul respectiv.

La rândul lui, persecutorul din triunghiul dramatic nu e, de pildă, şeful care îţi face un scandal monstru pe motiv că ai pierdut un client extrem de gras. Nu, ăla e un şef normal care îşi face treaba de şef, şi e un persecutor OK. Poate fi, însă, şeful care îţi face zilnic câte un scandal monstru din nimic. Poate fi soacra care te bodogăne pe motiv că ai fi beţiv în condiţiile în care bei o bere, maxim două, după serviciu, sau bărbatul care cere sarmale la cină şi după aia urlă la tine că vrei să-l omori, păi tu nu ştii cât are colesterolul? Pe scurt, persecutorul de profesie din triunghiul dramatic e individul sau individa care caută sămânţă de scandal din orice.

Aşa cum probabil bănuiţi deja, salvatorul din triunghiul dramatic nu are nici un interes ca tu să scapi de problema care-ţi mănâncă ficaţii şi de care el pare a dori să te salveze, ca tu să poţi trăi după aia fericit până la adânci bătrâneţi. Nici vorbă de aşa ceva; soiul respectiv de salvator pofteşte a-şi oferi sieşi diverse satisfacţii care n-au nimic a face cu trebuinţele tale reale, de pildă creând o dependenţă – a ta faţă de el – sau gâdilându-şi orgoliul de fiecare dată când îţi oferă o mână de ajutor sau făcându-te la bani. Poate fi mama care îşi salvează odrasla sunând-o pe dirigintă şi declarând că puradelul (care a urlat toată dimineaţa că nu vrea la şcoală) e bolnav copt, sau amicul care îţi mai ia o bere la crâşmă când tu nu mai ai bani deşi ştie că eşti alcoolic şi că-ţi baţi copii ori de câte ori te îmbeţi, sau, în alt registru (în care salvatorul e perfect conştient de ţeapa pe care intenţionează să ţi-o tragă), agentul de vânzări care ţine morţiş să te scape de mătreaţă cu şamponul lui minune, sau clarvăzătoarea care ţi-a văzut aura, s-a îngrozit şi, fie că vrea să te uşureze de nişte bani sau crede sincer în ce spune şi vrea să te ajute, îţi oferă insistent o şedinţă de purificare a energiilor sau ce-or fi alea.

Avem, aşadar, o victimă care nu se simte la locul ei decât dacă e ameninţată de ceva sau cineva, un persecutor care atârnă permanent precum sabia lui Damocles deasupra capetelor celor din jur şi un salvator care are nişte nevoi, psihologice, materiale sau de altă natură pe care tre’ să şi le rezolve într-un fel sau altul, şi care n-au nimic a face cu nevoile celui pe care pretinde a îl salva. Trei chestii cum nu se poate mai nesănătoase, atât pentru protagonişti, cât şi pentru cei care au ghinionul să se învârtă primprejurul lor. Nu e lucru rar ca aceeaşi persoană să adopte succesiv două din cele trei roluri (de pildă victimă şi persecutor sau victimă şi salvator). Există, însă, un soi de oameni în care cele trei ipostaze se îmbină deosebit de armonios, creând personalităţi, interacţiuni şi medii cum nu se poate mai sucite, mai de-a-ndoaselea, mai urât mirositoare şi mai lipsite de raţiune. Ghiciţi care?