Noi, ortodocşii

Citii articolul lui Andrei Pleşu din ultima Dilemă. Articol cu un mesaj, altfel, de bun simţ, în sensul în care îndeamnă BOR să treacă la interiorizare şi reculegere în loc să se bată pe burtă, rumenă în obraji şi vag abţiguită, cu politicienii. Până aici, toate bune, asta până ajungem la o auto-definire a ortodoxiei care, după mine, fie musteşte de wishful thinking, fie pute a ipocrizie de la o poştă, şi care e îmbrăţişată cu foc, după ştiinţa mea, de toţi intelectualii ortodocşi:

„(…) spre deosebire de catolici, noi, ortodocşii, ne ţinem departe de acţiunea socială şi politică: noi nu facem prozelitism, nu facem din Biserică un stat lumesc, de tipul Vaticanului, nu cochetăm cu spiritul veacului, nu ne istovim în agitaţie filantropică. Noi trăim pe verticala mîntuirii, nu pe orizontala administraţiei.”

Când s-a ţinut vreo biserică ortodoxă departe de acţiunea politică? De aia socială, hai, poate, dat fiind că implică mai multă cheltuială decât câştig şi înseamnă, una peste alta, „istovire în agitaţie filantropică”. (Pentru oricine gândeşte în felul ăsta, am un mesăjuc: omul nu trăieşte numai cu cuvântul lui Dumnezeu. Îi mai trebuie şi pâine, graţie Creatorului care l-a dăruit cu stomac. Iar dacă pentru voi a hrăni un flămând cu ceva palpabil, masticabil şi în cele din urmă transformabil în energie şi ceva dejecţii înseamnă „istovire” şi „agitaţie”, nu pot decât să vă urez ca data viitoare când vă va fi foame şi veţi cere de mâncare să vi se ofere pilde biblice şi cel mult o fărâmitură-două de anafură). Dar să revenim. Când, zic, s-au ţinut bisericile departe de politică? Indiferent de regim, au dat târcoale puterii cerşind un os sau s-au înfipt de-a dreptul în ea, după cum le permiteau vremurile. Departe de puterea seculară n-au stat niciodată, şi nici departe de averile lumeşti.

Fireşte că autorul (nu c-aş spera la atenţia domnului Pleşu) sau orice alt intelectual ortodox mi-ar da în momentul de faţă în cap cu diferenţa dintre Biserica-instituţie condusă actualmente de Marele Alb şi Biserica adevărată, vie, Biserica pe bune, Biserica aia de contează în realitate, al cărei cap e nici mai mult nici mai puţin decât Hristos în persoană şi ale cărei mădulare suntem toţi cei botezaţi (e adevărat că mai există şi mădulare care scot brişca şi se retează pre sine de la trupul Maicii noastre Biserica, precum este cazul autorului rândurilor de faţă). Dar, că tot vorbirăm de ipocrizie, pseudoargumentul ăsta le bate pe toate. Întâi, pentru că la orice abuz al Bisericii lumeşti sau al reprezentanţilor ei, se găsesc grămezi de credincioşi bine-intenţionaţi care să pună batista pe ţambal, declarând că Biserica nu e nici formată din popi şi vlădici, nici reprezentată de aceştia, şi că păcatele unora n-au de ce să se răsfrângă asupra imaculatei organizaţii despre care vorbim. Mai apoi, pentru că declară că Biserica vie, adevărată etc. etc. etc. „este”. Este din părţi. Părerea mea e că Biserica aia „este” tot aşa cum „sunt” Dumnezeu, îngerii, Satana, sfintele taine, ceaslovul sfântului Petru şi alte chestii de soiul ăsta, pe care credincioşii se grăbesc să le postuleze când vrei şi când nu vrei. Măcar cu Dumnezeu m-am lămurit – n-ai cum să-l faci să se manifeste în mod verificabil şi pace. Prin urmare, nici n-am să mă apuc să pierd timpul demonstrând că Dumnezeu nu „este”. Dar existenţa acelei Biserici, fiind ea formată din oameni din carne şi oase, ar trebui să fie demonstrabilă aşa cum e demonstrabilă existenţa Alcoolicilor anonimi. Ar trebui, de pildă, să ai un corp identificabil de oameni legaţi de aceleaşi scopuri şi metode de a le obţine. Care adoptă comportamente similare, conforme cu un set prescris de reguli sau măcar recomandări. Astea din urmă nu lipsesc, dar pot chestiona eficienţa lor în crearea unei comunităţi reale, nu imaginate de unul sau de altul. Când am să văd ortodocşii plini de bunăvoinţă şi dezinteresată dragoste frăţească măcar unii faţă de ceilalţi dacă nu şi faţă de catolici, pocăiţi, musulmani, atei, homosexuali, unguri ş.a.m.d (aşa cum singuri declară că ar trebui să fie – asta ca să nu vină careva să mă acuze că le-aş impune eu standarde aiurea în tramvai), când am să văd Biserica aia vie că funcţionează şi altfel decât pe bază de înghesuială la moaşte, atunci am să pot lua argumentul ăsta în serios fără să mi se lichefieze creierul.

Şi încă o chestie – Andrei Pleşu pretinde că ortodoxia „nu cochetează cu spiritul veacului”. N-o fi cochetând cu spiritul veacului 21, deşi clopotele trase prin satelit de pe la o biserică sau alta, ca să nu mai zic de omniprezentele boxe care bubuie Cuvântul Domnului în urechi credincioase şi necredincioase deopotrivă, mă cam fac să mă îndoiesc. Lăsând asta la o parte, însă, a fi înţepenit în secolul 16 (sau oricare alt secol anterior) înseamnă oare a cocheta cu eternitatea?

Credinciosul moderat

Credinciosul moderat dă colţul şi, după multă osteneală, ajunge la porţile Raiului, gâfâind cu limba scoasă şi pregătind discret bănuţul pus sub limbă sau strecurat în mâna lovită de rigor mortis de către vreo rudă care-a ţinut ca cele de cuviinţă să fie împlinite după o datină destul de suspectă, dat fiind că e de origine păgână. Pentru ce-l pregătea? Păi toată lumea ştie că sunt slabe şanse ca un purtător de barbă, straie lungi şi expresie preacuvioasă pe chip să se uite măcar cu curu’ la tine dacă nu-ţi vădeşti credinţa şi smerenia cu o bancnotă, un teanc de bancnote, o sută-două de mii de hectare de pădure sau ceva de genul ăsta. E drept că Sfântul Petrea n-are pretenţii aşa de mari, probabil din pricină că, trecându-i prin mână, mai devreme sau mai târziu, toată suflarea omenească, îşi permite să mai lase din preţ. Credinciosul moderat pipăie, deci, cu oarecare nervozitate moneda de 50 de bani din palma şi aşteaptă cuminte ca portarul celest să-i observe prezenţa.

După o bucată bună de timp, apostolul apare, precedat de un iz straşnic de peşte şi târşâindu-şi picioarele desculţe. Credinciosul moderat îi aşează cu umilinţă bănuţul în mâna întinsă, fără a cuteza să-i întâlnească privirea părintească şi blajină.

„Ia să vedem, credinciosule moderat, cum ţi-ai petrecut tu viaţa împrumutată ţie de Domnul? De credincios ştiu c-ai fost credincios, deşi n-ar fi stricat să treci mai des pe la biserică şi mai cu seamă pe la cutia milei, cât despre rugăciuni, să ştii că alea mormăite în pat înainte de culcare, spre deosebire de rugăciunile cu mătănii înălţate măcar de trei ori pe zi către Domnul, n-aduc prea multe puncte la dosar. Dar să zicem că pe partea asta iei notă de trecere. Spune-mi, rogu-te, ce fapte vrednice de răsplată făcut-ai şi cum te-ai nevoit să împlineşti voia Domnului pe Pământ?”

„Am apărat dreapta credinţă în faţa păgânilor cei fără de Dumnezeu, Sfinţia ta. În lungi discuţii la bere şi în articolele mele din reviste pravoslavnice cu iz liberal şi frecventabil, le-am demontat generalizările răuvoitoare şi le-am arătat că adevăratul creştin iubeşte cu dragoste frăţească şi vrăjitoarele, şi sodomiţii, ba chiar şi pe închinătorii la idoli, că nu le doreşte pieirea, ci îndreptarea, şi mai cu seamă că este perfect capabil să împace credinţa în Dumnezeul cel viu cu traiul într-o societate civilizată din secolul 21. Mai mult, am aberat din plin şi fără pic de logică, folosind cu generozitate cuvinte scrise cu A mare, de pildă Adevăr şi Absolut, şi prin toate acestea am încercat să dau tuturor impresia că dreapta credinţă pravoslavnică e o chestie benignă, care n-are nimic a face, de pildă, cu lapidarea, ci numai şi numai cu iubirea aproapelui şi căutarea Absolutului.”

Sfântul Petrea dă aprobator din cap, strâmbând oleacă din nasul borcănat când credinciosul moderat pomeneşte de Adevăr şi Absolut.

„Bine-ai făcut, fiule. Preasfinţiei Sale nu-i prea pică bine să audă lumea vorbind despre pogromuri, legionari şi de-alde de-astea când vine vorba de credinţă. Îţi mărturisesc, însă, că toată poliloghia aia cu Adevărul şi Absolutul cam pute, Doamne, iartă-mă, a filozofie păgână. Nu mult – olecuţică numai. Ei, ce te-ai înnourat aşa la faţă? Linişteşte-te, fiule, nu se trimit suflete de creştin în Gheenă doar pentru atâta lucru, mai cu seamă că ai avut inima curată şi intenţii dintre cele mai bune. Dar să ştii şi tu că Preasfinţiei Sale îi place mai degrabă ca binecredincioşii să caute mântuirea şi pe Dumnezeu, iar nu adevăruri absolute, care împing sufletul la semeţie  şi plictisesc cumplit pe cititori.”

Credinciosul moderat îşi îngăduie în sfârşit să răsufle, mulţumind totodată Proniei că, nemaiavând trup şi, prin urmare, nici maţe, nu s-a scăpat pe el de spaimă la auzul dojenii apostolului. (Poate vă întrebaţi cum de poate răsufla nemaiavând plămâni. Păi poate, întrucât este suflet, ergo suflă. Suflă, ergo răsuflă. Dar să nu divagăm.)

„Fiule, e foarte bine că ai combătut ateismul şi te-ai străduit să reduci efectele faptelor şi spuselor unora dintre fraţii noştri oleacă mai zeloşi. Dar când ai văzut oameni păcătoşi, ca tine şi ca mine odinioară, dând cu pietre – reale sau metaforice – în alţi păcătoşi, ce-ai făcut?”

Întrebarea Sfântului Petrea îl prinde pe nepregătite pe credinciosul moderat şi, în lumina celor spuse de acesta despre filozofie, îi dă o strângere de inimă dintre cele mai neplăcute. (Nu mă întrebaţi de unde are inimă, era doar o metaforă.) Împreunându-şi mâinile în faţa părţilor ruşinoase şi unindu-şi degetele mari de la picioare într-un V, credinciosul moderat abia izbuteşte să miaune subţire:

„Am tăcut şi-am rămas filosof, Sfinţia ta.”

Aici, povestioara noastră se încheie abrupt. Sfântul Petrea îi arde credinciosului moderat o cheie peste gura şi-un şut în fund şi-l trimite în Iad – e drept, nu în cel mai fierbinte şi neplăcut loc, ci într-unul mai degrabă călduţ şi, putem presupune, neînchipuit de plicticos, dat fiind că acolo se vorbeşte foarte mult despre Absolut. Credinciosul moderat îşi ia capul în mâini, meditând la eternitatea nesărată care-l aşteaptă, şi afişează o expresie cum nu se poate mai nefericită. End of story.

***

În acest moment al postării, se cuvine să aducem mulţămire Sfântului Baudolino care, lovit fără îndoială de un cumplit ghinion, a deschis din greşeală pagina web a ziarului Gardianul, ptiu ptiu Doamne apără şi păzeşte, şi ne-a dat şi nouă de ştire despre ce-a găsit acolo – mai exact, un articol, să-i spunem pe şleau, de-a dreptul borâtor, în care autorul deplânge voturile pro-sodomite din diverse foruri internaţionale ale reprezentanţilor guvernului Boc (n-aş fi crezut în veci că guvernul ăsta va face vreodată ceva demn de laudă) şi citează copios din specialistul în teologie (?!) Dan Ciachir şi specialistul în Rudotel Vadim Tudor, spre îngreţoşarea posesorilor de câte un dram de minte care nimeresc pe-acolo împinşi de Satana.

Ca să ajung în sfârşit la ce vreau de fapt să spun şi, cu ocazia asta, să şi închei, am să vă mărturisesc că, ori de câte ori dau peste vreo mizerie de genul ăsta, aştept cu înfrigurare o reacţie de bun simţ, exprimată public, din partea intelectualilor creştini lipsiţi de străbateri fanatice, care n-au semne de carte puse pe la pasajele snuff din Vechiul Testament. Problema e că reacţia aia, în fericitele cazuri în care nu lipseşte cu desăvârşire, e mieunată subţire. Tare subţire, şi de către tare puţini.

Apără, Doamne, pre robii tăi

Doamne fereşte. Doamne apără şi păzeşte. Doamne, ocroteşte-ne. Doamne, scapă-ne. Doamne, protejează-ne, prezervă-ne, salvgardează-ne, Doamne, veghează asupra noastră. Domnul să ne aibă în paza Lui. Cam jumate din rugăciunile care-L deranjează pe Domnul de la masă, care-I zumzăie în urechi când încearcă să aţipească sau care nu-L lasă să se bucure în tihnă de-o pipă şi-un păhărel de jinars trebuie că se reduc la mesajul ăsta: Doamne, nu lăsa universul ăsta afurisit, care, după cum se ştie bine, e doldora de şerpi veninoşi, tigri cu colţi-sabie, tigri fără colţi-sabie, Alzheimer, meteoriţi, furtuni solare, Băsescu, manele, secete, inundaţii, cutremure, tsunami, ghivece care cad de la etaj, note de 4, sculament, viruşi, troieni, spyware, bubuli, iudeomasoni, vaccinuri, gripă aviară şi porcină, râie căprească, tuse măgărească, SIDA maimuţească, încălzire globală, cianură de potasiu, temperaturi scăzute, temperaturi înalte, vulcani, Triunghiul Bermudelor, prezenţe malefice nedefinite, terorişti, mine antipersonal, găuri negre, supernove, şmardoi de cartier şi sticle de băutură care abia aşteaptă să ne facă ficatul praştie, nu lăsa universul ăsta, zic, să-mi facă rău. Cum ar veni, pune-te de-a curmezişul planurilor lui samavolnice şi neîndoios răuvoitoare, şi ai grijă să nu mă lovească nimic din cele menţionate mai sus, cu posibila excepţie a sticlelor de băutură. Toate bune şi la locul lor până aici – dacă tot te duci regulat la biserică, pupi mâna popii, nu te atingi de nevastă în post sau, după caz, îţi plesneşti bărbatul dacă (sau mai degrabă când) îl apucă poftele cele necurate în momente necorespunzătoare, dacă faci astea, zic, ai tot dreptul să te aştepţi la ceva în schimb.

Beleaua îşi iţeşte, însă, capul de după colţ în momentul în care realizăm un lucru foarte interesant, şi anume ăla că Bătrânelul e atotputernic. E atât de atotputernic, încât universul ăla de care vorbeam mai sus e controlat de El în cel mai mic detaliu. Nici un atom de hidrogen nu mişcă în front, nici un purice nu se băşeşte, nici un gram de malţ nu fermentează cu rezultate, între noi fie spus, dintre cele mai satisfăcătoare fără voia Lui, fără ca el să semneze şi să parafeze cu ştampila aia triunghiulară cu un ochi în mijloc un formular de aprobare în trei exemplare – pentru Tată, Fiu şi Sfântul Duh.

Şi-atunci ce mai rămâne din toată povestea cu Doamne apără? Eu când aud de apărare, mă gândesc că te aperi sau eşti apărat de chestii pe care tu sau alt apărător nu le poţi, respectiv nu le poate controla. Dar dacă aperi o cetate de o armată ostilă al cărei general, din pură întâmplare, eşti chiar tu, ce faci? Le mai arunci în cap pietre din pavaj, ulei încins şi oliţe de noapte sau le ordoni pur şi simplu să plece acasă la neveste şi copii? Aşa cum stau lucrurile cu Bătrânelul, tare mi-e teamă că nu e vorba de „Doamne apără”. E vorba, de „Aoleo, Doamne, nu da! Sau dacă dai, măcar nu da la cap!”. E vorba de nişte robi şi de un bici.

Mi s-a scorojit un mit

Io, ca prostu’, eram convins ca Hrebe, pezevenghi, sforar şi toate alea, e măcar băiat deştept şi cu mintea întreagă. Când colo, iaca poznă – Hrebe e versiunea rozalie a lui Oreste:

http://www.catavencu.ro/psd_basescu_a_cistigat_in_2004_cu_misa_si_in_2009_cu_flacara_violet-11835.html

Wishful thinking

Dacă ar fi să ia unu’ o statuetă şi să pocnească peste gură un politician român, care-aţi vrea să fie victima?

Quote of the week

N-am de gând să atârn aici câte o vorbă de duh pe săptămână aşa cum ar putea sugera titlul, dar să zicem că săptămâna asta n-am dat încă peste o frăzucă mai mişto decât cea de mai jos, şi sincer să fiu nici nu prea am speranţe să dau.

„If there is any kind of supreme being, it is up to all of us to become his moral superior.”

(Terry Pratchett prin gura lordului Vetinari – Unseen Academicals).

Hî hî

Am să încep prin a spune că Băse e un nasol. Faptul că Băse a câştigat e umbrit, însă, de faptul că „ăilanţi” au pierdut. Geoană – penibil până la capăt. Crin – păcat de el, că promitea. Iar Oprişan poa’ să-şi bage icoana aia undeva.

Nasol

.

De căcat

Găsesc că Băse e de căcat când se încăpăţânează să nu-l desemneze pe Johannis pe motiv că în spatele lui s-ar afla Felix, Patriciu, Hrebe şi compania. Găsesc că PSD, PNL şi UDMR sunt de căcat când refuză să ia în calcul nişte discuţii cu premierii desemnaţi de Băse pe motiv că în spatele respectivilor se află Băse, în condiţiile în care din discuţiile alea ar putea ieşi un guvern. Nu că aş muri de dorul unui guvern – dimpotrivă, m-aş simţi extrem de bine fără guvern. Dar problema nu e că n-avem guvern, ci că avem guvern, şi nu orice guvern, ci chiar guvernul Boc care, colac peste pupăză, nici măcar nu mai poate împrumuta bani ieftini de la FMI, ci e forţat să împrumute bani scumpi de la bănci. Pe care îi plătesc eu, cu bonusul că băncile nu mai dau bani la populaţia amatoare de garsoniere care să-mi poată astfel cumpăra mie garsoniera din Sălăjan – a propos, vând garsonieră în Sălăjan. Cineva interesat? Dar să nu divaghez.  PSD e de căcat că îl acuză pe Băse de generarea crizei când putea bine-mersi să desemneze alt ministru de Interne şi să-şi vadă de treabă. Băse & PDL sunt de căcat când acuză PSD de generarea crizei, când puteau să-l lase dracu’ pe Nica la Interne (nu era şi n-avea cum să fie mai rău decât Pogea la Finanţe). PNL e de căcat când acuză PSD şi PDL de halul în care se află economia, de parcă n-ar fi aruncat bani cu lopata în toate părţile atunci când i-au avut. PSD şi PDL sunt de căcat când dau vina pe PNL, în condiţiile în care guvernarea pe care şi-au asumat-o a atins nişte culmi de incompetenţă pe care nu le credeam posibile. Băse e de căcat când agită săbii şi buzdugane (mai era unu’ care se credea voievod) şi când ba se luptă cu criza, ba declară că nu-i treaba lui să se lupte cu criza. Şi când merge în campanie la braţ cu Neţoiu. Şi când se pupă cu Bercea Mondialu’. Şi când se cacă pe ea de Constituţie, iar după aia zice că a fo’ greşeală de exprimare. Şi când se înconjoară de slugi penibile. Şi când spune de două ori aceeaşi poveste cu tricolorul şi catargul, cu exact aceleaşi inflexiuni şi aceeaşi concentraţie de lacrimi în voce. Boc e de căcat din atât de multe motive încât mi-e lene şi silă să le înşir, dar am să menţionez totuşi că, aşa cum unii se cred voievozi, Boc se crede vechil – vezi faza cu biciul – şi poate chiar asta e. Jalnic. Geoană e de căcat când e îngrijorat de soarta bugetarilor care ar putea fi daţi afară în condiţiile în care un salariat care produce plusvaloare ţine în spate j’de pensionari şi bugetari, iar aparatul funcţionăresc e supradimensionat, greoi, ineficient şi nu în ultimul rând extrem, da’ extrem de nesimţit. Şi când se face că n-a fost la guvernare, nici gura nu-i miroase. Şi când preia ştafete de la Iliescu, şi când se bate cu pumnii în piept pe motiv că-i campionul concilierii şi dialogului, ceea ce nu-l împiedică să fie câine când pleacă de la teveu şi discută cu adversarii politici. Şi când e garantat de Vanghelie. Ah, şi de Hrebe. Crin e de căcat când plănuieşte să dea fuga la Patriarh imediat ce pupă funcţia de preşedinte cu vederi liberale al unui stat laic, dac’o pupă. Şi când ar vota cu Vadim şi Jiji mai degrabă decât cu Băse (e ca şi cum ai cere azil în Coreea de Nord pe motiv că acasă la Vaslui mori de foame). Şi când o dă după aia la întors, că de fapt n-ar vota, da’ dacă ar fi să fie, ceea ce n-o să fie, da’ dacă ar fi, ar vota. Şi când îl acuză pe Băse de mârlănie şi agresivitate în condiţiile în care de-a dreapta lui şade Sică Orban, cu nimic mai puţin mârlan şi agresiv decât primul mârlan agresiv al ţării. SRS şi Chireac sunt de căcat că sunt nişte şantajişti ordinari. Cătălin Macovei e de căcat că nu dă fuga la procuratură şi se lasă şantajat, ergo e şantajabil. Realitatea TV e de căcat că nu dă ştirea cu SRS şi Chireac. Traian Ungureanu e de căcat că merge la Realitatea, la o dezbatere cu subiect anunţat, şi în loc să ceară două minute să vorbească off-topic, să remarce faptul că SRS şi Chireac sunt nişte şantajişti ordinari şi Realitatea nu dă ştirea şi apoi să continue civilizat dezbaterea, se apucă să se certe ca la uşa cortului cu moderatorii, să deturneze, practic, juma’ de emisiune, după care se cară că de, şi-a făcut numărul. Vreau să văd şi eu o situaţie în care A şi B sau A, B şi C se ceartă şi se acuză reciproc, dar măcar unul din ei să nu fie de căcat. Se poate? Nu? De ce-i toată lumea de căcat? Wtf??!!! Eu nu sunt de căcat, şi deci merit să nu fiu reprezentat, guvernat şi informat de oameni de căcat. Dar uite că sunt. Oare oi fi şi eu de căcat? Garsoniera nu-i de căcat, e spaţioasă, 39 de metri pătraţi, cu balcon, două debarale, baie în care poţi să faci baie, nu doar duş, e aproape de metrou, piaţă, Billa şi de pizzeria New York pe care n-o recomand că e de căcat, şi până nu de mult a avut un şotron desenat pe tavan. Îl mai are şi acum, dar e acoperit de un strat proaspăt de lavabilă. Dacă îmi place de tine, îi pun şi termopane.

Din nou cu ţigănci lesbiene

Amuşinând pe Vox Publica, dădui peste o postare de-a lui Pătrăşconiu în care autorul invita cititorii la reflecţie asupra afirmaţiei lui Remus Cernea cum că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică, când va avea  preşedinte o femeie romă, lesbiană şi atee pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”. N-am să mă apuc să caut şi să comentez reacţii imbecile creştino-legionaroide, întrucât sunt pe cât de suculente, pe atât de greţoase, iar eu nici măcar nu mi-am terminat cafeluţa. Am dat, însă, la postarea respectivă, peste două comentarii care mi se par simptomatice, ale unor indivizi despre al căror nivel real de civilizaţie am oarece îndoieli, dar care, spre deosebire de creştinoizii şi fasciştii citaţi pe alte bloguri întru amuzarea ateilor, nu se apucă să-l facă albie de porci pe Cernea, ci îşi exprimă civilizat punctul de vedere. Aşa cum văd eu lucrurile, ăştia reprezintă punctul de vedere al românului urban mediu, ăla de pe stradă care nu iese în evidenţă, nu se duce să pupe moaşte, nu se bate cu cărămida în piept exhibându-şi patriotismul. Ba unul dintre comentarii chiar miroase a om care a făcut o facultate (n-am să zic om educat, că asta-i altă treabă). Dar să vedem ce spun cei doi:

 

„Nu-i dau dreptate d-lui Cernea. Nu din prisma prejudecatilor (care colcaie in tara asta), ci din prisma realitatii. Un om (femeie sau barbat) rrom(a) lesbiana(homosexual) si atee(u) reprezinta o minoritate a minoritatii. Si asa ceva nu poate fi ales democratic, indiferent de calitatile persoanei.  Pentru ca oamenii nu se simt reprezentati de el/ea.”

 

„Ganditi-va cat de meseriasa in arta manipularii poate sa fie persoana cu cele trei calitati de mai sus, ajunsa presedinte la noi. Pana si Basescu s-ar simti complexat de un asemenea manipulator.”

 

În esenţă, oamenii spun cam acelaşi lucru. Nu se poate, domnule. Cel puţin nu fără o doză straşnică de manipulare. Pentru că, se pare, în opinia românului mediu, reprezentarea politică e ceva ce ţine de culoarea pielii, de preferinţele sexuale şi de etnie. Nu de interesele cetăţeanului şi de modul în care un om politic înţelege să le urmărească şi să le respecte, nu de ce face omul politic sau potenţialul om politic, ci de ce este sau mai degrabă de ce pare a fi. N-am să fiu nedrept aici, nici alţii nu sunt mai breji – cam peste tot în lume, şefii de stat sunt bărbaţi coloraţi ca majoritatea locuitorilor din zonă şi care şi-o trag cu femei. Dar există locuri pe lume în care se află sau s-au aflat la putere femei de genul Angelei Merkel sau al lui Margarent Thatcher. Există un loc unde măcar jumătate din alegători au avut de ales între a susţine un negru sau o femeie (şi s-au ales cu negrul; în fine, aici e de discutat, mie negrul ăla mi se pare destul de alb), există locuri în care există hai nu un preşedinte, hai nu un prim-ministru, da’ măcar un deputat homosexual. Sau lesbiană. Sau ateu (fireşte, mă refer la cazurile în care astfel de opţiuni sunt declarate). Există (aici e doar o impresie personală, dar de care sunt pregătit să ţin cu dinţii) locuri în care creştinii sunt capabili să voteze un ateu, iar heterosexualii un homosexual sau o lesbiană pentru simplul motiv că acel om LE REPREZINTĂ INTERESELE REALE. Nu pentru că se fute sau se şterge la cur sau se închină la fel ca ei, ci pentru că au nişte interese bine definite şi votează pe cine li se pare că i-ar ajuta mai eficient să şi le urmărească. Oamenii ăia ştiu ce vor, şi când doresc un lucru, e vorba de dorinţe de oameni maturi, nu de boraci de cinci ani. Vor taxe mai mici sau birocraţie mai eficientă, nu o Olandă sau o Suedie ca soarele sfânt de pe cer.

 

La noi, singurii care vor chestii bine definite sunt fascist-creştinoizii (a se vedea mai sus) pe de o parte şi o extrem de mică masă de oameni cu opţiuni clare care se uită cu lupa la programele politicienilor, doar-doar or descoperi oleacă de substanţă pe care să o poată vota sau respinge în mod raţional. Unii votează cu Becali/Vadim, ceilalţi cu cine le surâde după o analiză cât de cât raţională a poveştii. Restul votează la oha, emoţional, aiurea, instabil sau, dimpotrivă, oferă de fiecare dată acelaşi vot înţepenit pentru că le e lene să voteze altceva. Care cu Băse că are coae, care tot cu Becali/Vadim, dar la mişto, care cu Iliescu că le-a dat pământ şi le-a mărit pensiile, care cu Năstase că e un domn, nu ca Băse, care cu Geoană că şi el e un domn şi e finuţ şi a fost în America, care cu Crin că e liberal (whut???). Şi au impresia că reprezentarea politică înseamnă să-l votezi pe ăla care seamănă cu tine sau, mai degrabă, cu care ţi-ai dori să semeni. Aşa, cam ca la personajele de benzi desenate. Cum ziceam şi în altă postare, chiar şi excluzând extremiştii, românul obişnuit de pe stradă e un animal destul de neplăcut.